„“

Altfel

de

Ce am învățat eu acum, ultima dată.

Cum am devenit, trăind zeci de stări noi.

Cum mi-a fost. Cum am vrut să dispar. Cum am vrut să dau totul, ce am, ce-am avut, numai ca să treacă mai repede timpul care „trebuie să treacă”.

Pentru că eu cred în timp. Nimeni nu a reușit să mă adune, să mă refacă, să mă întregească, așa cum a făcut-o timpul. Dau timp, timpului. Mă dau eu, timpului. Ne petrecem tot timpul, împreună. Stăm. Așteptăm să treacă.

Ceilalți au fost drăguți cu mine. Cei care-mi cunosc povestea. A mea, în general, nu asta, ultima.

M-au încurajat. De plâns, nu a plâns nimeni. Pentru că ei știu că dacă eu văd pe cineva că plânge, cu mine, pentru mine, înțeleg că trebuie de crezut în continuare. Nu de luptat, ci de crezut. Ei știu că eu nu cred în luptă. Eu dacă văd că cineva plânge cu mine, pentru mine, încep să cred că există șanse, că avem ceva de salvat.

Iar eu acum cred numai în timp. Și toată energia, experiența și înțelepciunea le depun ca să fac ca timpul să treacă mai repede. Și încerc să nu uit asta. Deși e greu să nu te pornești, din când în când, să … salvezi …

Deci, ce am învățat.

Am învățat că eu niciodată în viața mea nu o să mai judec pe nimeni, pentru nimic. Și o să cred chiar și în ceea ce nu pare a fi ceea ce este.

Și o să dau șanse. Nu una, nu două… O să dau toate șansele – de cât este nevoie.

Am învățat despre intimitate. Că între doi oameni e aproape cel mai important – să poată să-și trăiască împreună intimitatea.

Despre dimensiuni. Că poți ajunge dintr-o îmbrățișare, în altă dimensiune. Și cum, aceasta, deși nu pare, are durată determinată. Determinată de altcineva/altceva/nu știu.

Despre control. Despre cum e, când renunți definitiv la control și cum cineva poate avea control deplin asupra ta, chiar dacă nu face nimic și nici măcar nu știe despre aceasta.

Despre perioada obligatorie de jelire. De doliu. În care credem doar în timp. În care lumea ne spune că „atunci când va apărea cel predestinat ție, o să știi”. Și tu taci, iar în gând, spui „Fuck off. Deja îl știu. De-abia a plecat. L-am pierdut. Dispari cu sfaturile astea. Nu vreau, nu-mi trebuie nimeni nou. Lăsați-mă.”

Și știi că lumea încearcă să fie bună cu tine, dar tu nu ai nevoie de lume. Tu ai nevoie de timp. Pentru că dacă nu ai avea nevoie de timp, ai avea nevoie de el. Și știi că nu poți, nu-ți permiți să ai nevoie de el, pentru că …. Gata. S-a terminat. Nu există. Poate, nici n-a existat, decât undeva, într-o altă dimensiune.

… Și îți promiți să nu mai renunți niciodată la control.

Despre iubire. Am învățat atât de mult despre iubire…

Despre timp. Că poți trăi, cum trăiai, ca toți oamenii, gândindu-te că știi ce vrei, și te trezești într-o zi, că totul e Altfel. Tu ești Altfel. Iubirea e Altfel. Timpul e Altfel.

Totul e Altfel.

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Doamne, cit imi e cunoscuta aceasta stare..si inteleg ce simti tu, si inteleg ce relatie ai avut…sau mai ai tu. It’s indeed fucking complicated…

    Tatiana 9 iunie 2015 8:42 Răspunde
    • Oh, Doamne. Asta eu am scris?

      zinazen 9 iunie 2015 10:21 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title