fbpx
„“

Cea mai scurtă poveste de iubire.

de

Eu demult nu mă mai contrazic cu alții pe tema iubirii. Nu am niciun argument în plus sau în minus când se dezbate acest subiect. Dau tuturor dreptate. Fiecare știe pentru el cum e în piept, sub pleoape, pe piele…

Iubirea durează 3 ani? Poate.

Trebuie să țină toată viața? Trebuie luptată? Câștigată? Alergată? Chinuită? Apărată? Furată?

Trebuie să fie senină? Meritată? Egală? Cântărită?

Eu sunt o femeie în continuă mișcare și schimbare. Ultima dată când i-am spus cuiva că mi-e dor, până seara i-am spus că nu mai vreau să-l văd. Și nu am mințit nici prima, nici a doua oară. Totul era adevărat. Da, mi-era dor. Da, nu am mai vrut să-l văd după asta.

Și da, mi s-a mai făcut dor de câteva ori de el, dar nu i-am mai spus, ca să nu-l încurc. E vară, totuși. Poate are chef de niște vânt, de niște valuri?..

Dar nu despre el voiam să povestesc.

Odată, suficient de demult cât să se prescrie aproape totul, am mers la o petrecere. Nu aveam chef să mă duc, dar am mers.

În primele 10 minute, mi-a fost prezentat cineva. Eram unicele persoane neînsoțite de la petrecere. În alte circumstanțe, nici nu aș fi băgat de seamă, dar ne-au pus ceilalți față în față. Ne-au și atenționat. Am luat o sticlă de vin, ne-am dus pe balcon, ne-am așezat pe jos și am stat acolo vreo 3 ore, fumând și povestind, fiecare, cum, pe unde și de ce. Eu eram un pian dezacordat. Nu voiam nimic. El era pasăre rănită. În piept, în orgoliu. Era părăsit. Suferea, dar, bărbătește, nu recunoștea asta.

Am plecat de la petrecere și am mers pe jos prin București. Țin minte și acum tot traseul. Am mai băut o cafea împreună, lângă casa mea. După ce am ajuns sus, la mine, ne-am scris mesaje și am vorbit la telefon în continuare.

Am hotărât să dormim, totuși, câteva ore. Pe la prânz, mi-a scris un mesaj: „Merg la o sindrofilie complicată. Șefi, alea alea. Te rog, hai cu mine. Au vin bun și garantez personal pentru muzică.

M-am dus.

Nu voiam, în continuare, nimic. Eram doar fericită că, iată, cineva are nevoie de mine, ascultă ce zic și râde la glumele mele. Nu voiam, pentru că înțelegeam că omul e trist, rănit, îndurerat. Era un barter corect. Barter. Parcă așa se zice în zilele noastre, nu?

Muzica a fost, într-adevăr, foarte bună. Și vinul. Am plecat de acolo, am ajuns la o nuntă străină, din întâmplare, ne-am amuzat, ne-am completat de 3 ori propozițiile, ne-a prins o ploaie de început de vară. Aproape uitasem amândoi cum am ajuns noi doi acolo. Față în față, alături, nu, nu împreună.

M-a condus acasă. Eu am urcat, ținând telefonul în mână. M-a sunat abia peste 20 minute. „Am ajuns acasă. Dar vreau să te văd. Coboară, te rog, în 10 minute.

Am stat pe banca din fața casei mele. Era liniște, noapte și mirosea a tei, a verde, a nou și a proaspăt. S-a făcut dimineață. Primul tramvai ne-a anunțat că e luni. Și că suntem oameni. Am urcat, amândoi, la mine, și cât am făcut eu duș, el a făcut cafea. Apoi am mers, împreună, la el, și cât a făcut el duș, eu i-am făcut pachețel pentru serviciu. Țin minte că avea pâine, ardei și brânză feta în frigider. M-a dus la muncă, am mai stat în fața biroului încă un sfert de oră. Apoi i-a sunat telefonul și ne-am despărțit.

Deși dormisem puțin, eram tonică, proaspătă. Mă mai pierdeam în flash-uri, îmi mai aminteam un moment, un cuvânt, o potriveală. Eram sigură că urmează să înceapă ceva. Și-mi plăcea. Și omul, și scenariul, și decorul. Ne potriveam la muzici, la vin și la ploaie. Stătea să-nceapă, toate semnele erau despre asta, și, totuși, ceva mă ținea, în coșul pieptului.

Și nu era frică sau îndoială. Văzusem în ochii lui tot ce trebuia să văd. Era altceva …

Seara, deja am știut că s-a terminat. De fapt, nici nu începuse. Ce vorbesc eu?

Nu m-a sunat în acea zi deloc. Nici să-mi spună „mulțumesc” pentru sandwich.

Niciun om nu se poate preface că se simte bine 36 de ore cu o femeie. Nimeni nu e atât de bun.  Eu am mai văzut oameni speriați, indeciși, oameni care se joacă. Și oameni răi am văzut. Dar acum, nu era cazul. Era altceva.

A doua zi, după muncă, mă aștepta în fața biroului meu. Am vorbit cât să fumeze o țigară. Nu m-a privit niciodată în ochi mai mult de o jumătate de secundă. Iubita care-l înșelase și părăsise, s-a întors. Iar el nu a știut „ce să facă”. Știți privirea aia pierdută a unui om care se uită la tine, de parcă tu știi pentru el cum trebuie să procedeze.

Eu i-am zâmbit. L-am îmbrățișat. „Dar ce e cu fața asta tristă? Păi ăsta e motiv de bucurie. Ești din nou complet. Ți-am zis eu că se va întoarce!

Știam amândoi că eu mint. Știam amândoi că ea îl va înșela și părăsi din nou.

Știam amândoi că tot ce fost între noi doi, doar atât a fost. Și niciodată nu se va mai întâmpla nimic.

Știam amândoi.

Cea mai scurtă poveste de iubire. 36 de ore. Mi-aduc aminte de el la fiecare început de vară. Nu știu de ce țin minte toate detaliile. Vinul, teii, muzica, cafeaua, țigările, totul.

Ne-am mai întâlnit de câteva ori. El tot timpul are o față de câine bătut. Nu știu de ce. În fond, nimeni nu a greșit cu nimic. Fiecare a făcut ce a trebuit să facă. Nimic nu a început, nimic nu s-a terminat.

Fiecăruia ni s-a dat această poveste, cu un scop. Peste 3 luni, eu i-am mulțumit cu toți sfinții pentru aceste 36 de ore.

Dar asta e altă poveste :).

Mai lungă. Mai de toamnă.

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Mi-a mers la suflet povestea ta…ca de obicei! Iti multumesc!

    Dorina M 30 iunie 2014 10:43 Răspunde
    • eu iti multumesc, Dorina M.!

      zinazen 2 iulie 2014 13:22 Răspunde
  • Buna. Nu din gresala am ajuns aici, si as avea cateva intrebari adica una, si daca raspunsul este pe plac as dorii sa va mai intreb cateva. Este o poveste lunga pe care nu las dorii sa impart cu publicul. Un mod de a dialoga feriti de ochii altora este posibila? Va multumesc si sa aveti o zi minunata, Doamna

    Eu 22 aprilie 2015 10:12 Răspunde
    • v-am trimis un e-mail de pe adresa mea.

      zinazen 22 aprilie 2015 10:15 Răspunde

Dă-i un răspuns lui zinazen Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title