Se mai întâmplă… cineva să nu mă aleagă.
Sau să i se termine, înaintea mea, partea lui de pasiune, viață și scântei…
Se întâmplă. Nu suntem egali în simțuri și lungimi de timpi, de unde și de spații.
Mă adun, mă descompun, mă jelesc, mă fac din nou întreagă. Cu timp, cu răbdare, cu efort și voință. Cu vodkă, câteodată.
Nu știu cum să învăț să mă bucur să-l văd fericit la alt geam, într-o altă casă. Nu știu cum să mă bucur sincer că el e bine în altă parte. Să înțeleg până la capăt că nu ne-am potrivit și nu am nicio vină că-n „altă parte” e mai cald, mai frumos, mai acasă.
Dar trece. Cu timp, voință, răbdare și efort, trece. Și cu vodkă, câteodată.
Ieri am fost s-o ascult pe Mariza.
Frumos până la cer și dincolo de orice cunoaștere și percepție omenească.
Eu până ieri, nu am simțit povara greutății ce m-apasă. Eu nu am știut câtă piatră căram după mine. În mine. Abia după primele 3 melodii ale Marizei, am simțit cum mă fac ușoară și zbor. Și fiecare fâlfâit de aripi mă făcea puternică și nouă. Am simțit cum piatra, care mi-a ocupat atâta loc prețios, fără să știu, atâta amar de vreme, s-a făcut, contrar oricăror reguli fizice și pământești, sticlă, și mai apoi, cristal.
Ieri am zburat și am plâns. Am înțeles. Ieri am învățat să mă bucur pentru alții. Pentru că eu, nu știu pentru ce merite, am putut fi parte la ceva atât de frumos. Ieri, m-a ales și pe mine frumosul. Ieri, am fost geamul cuiva. Iar Mariza mi-a fost casă.
Tot ce se întâmplă și doare, are un sens. Nu se întâmplă nimic fără sens pe lume. Nu vă speriați.
„I close my eyes to see you.”
A fost prima dată când n-a fost despre tine, baby.
A fost despre frumos. Despre mine.
Ieri nu am mai vrut să fii lângă mine, să te strâng tare-tare de mână, la „Primavera”. Nu am mai vrut să te sărut la „Oh gente da minha terra”. Nu mi s-a făcut dor de tine, la „Rosa branca”.
Ieri am ales. O să mă duc în vacanță în Lisabona. O să trăiesc frumos. Frumos, cum ți-e acum ție.
Poate chiar mai frumos.
Și simt că o să mă îndrăgostesc. Cuiva îi va fi lângă mine cel mai cald, cel mai frumos, cel mai acasă.
Cu drag, o mica rectificare- Rosa branca*
mersi ! 🙂
Eu stiam ca se scrie vodka, cu ‘d’, probabil s-a preluat diferit sau s-a schimbat pe drum. 🙂
Cat de frumos scrii! Cred ca rezonezi cu multe suflete.. feminine. Mine including 🙂 :).
cu „d” se scrie, asa e :). multumesc, Silvia!
…parca sunt eu in scrierile tale! Cat de mult ma identific aici!
Dana, ma bucur ca suntem in acelasi loc. si eu sunt in alte scrieri. uneori, ma incapatanez sa citesc alte carti/bloguri, pentru ca sunt toate trairile mele acolo.
Asa este, cum spui: cu timp, voință, răbdare și efort, trece si mai ales cu dorinta de a trece (si cu cate un pahar de vin :)). Iar aceasta dorinta se manifesta si prin multe activitati culturale, cele mai multe bazate pe muzica, care devin un mod de viata si creaza dependenta. Mariza este speciala, carismatica, de o sensibilitate aparte, cu mult umor, senzuala, pur si simplu electrizeaza publicul. Iar Sala Palatului nu vede prea des o asemenea energie si un public care aproape ca isi tine respiratia de emotie. Acestea sunt momente de mare incarcatura emotionala care te fac fericit, multumit si te fac sa fii mereu zambitor, binedispus. Joi eram pregatita dar acum 4 ani cand am vazut-o prima data am plecat de la concert intr-o stare de exaltare de parca luasem halucinogene. Si sunt convinsa ca multi au decis brusc sa-si faca vacanta la Lisabona. Melodia preferata este Chuva.
https://www.youtube.com/watch?v=Q1D29YYqrus