„“

cutremur, aspirator, alegeri, credințe

de

Mă gândeam zilele astea la ce mă tot gândesc de luni sau, poate, chiar de ani de zile.

La alegeri. La nealegeri, mai bine zis.

Eu știu. Nesincronizări. Răzgândiri. Frici. Distanțe. Diferențe. Închipuiri.

Alții. Altfel.

Lipsă. De curaj. De sânge-n vene. De lumină. De credință.

Credință din aia – când simți, ai încredere în ce simți, deși nu ți-e suficient de clar și logic totul, și devii încrezător: în tine, în celălalt, în clipă, în lume.

Eu cred. În sincronicități. Și potriviri. Și-n potrivirea aia perfectă care mă urmărește, mă așteaptă, mă testează.

Eu cred în continuare… Și-n timpul ăsta, încerc să trec ușor peste frământările interioare și nu-mi pun întrebări prea grele.

„De ce nu nu m-ai ales pe mine? De ce?..”

***

E greu să fii nealeasă. Dureros, pe moment. Mai ales când se întâmplă să te sufoci în somn, în vis, de-o împlinire, de-un „împreună”, de-un altfel de „acum” construit din amintiri colorate, zgomotoase, gustoase.

E greu. Dar mai trist e să fii nealeasă, și tu, chiar tu – în loc să te alegi pe tine, tu rămâi așa, acolo. Blocată, ne-nțeleasă, mută.  În fața unei uși care nu se va deschide. Sperând, așteptând. Degeaba.

E trist.

Și a naibii de greu să faci alegeri.

Până te înveți să le faci. Până capeți curaj și credință.

***

Odată, într-o dimineață, omul care-mi era drag m-a întrebat ce vreau să fac în acea zi. Era sâmbătă, eram amândoi liberi.

M-a întrebat „la singular”, „la singular” i-am răspuns.

– Trebuie să cumpăr aspirator.

Când am ieșit din Altex (sau Flanco), eu am știut că am ales. Bărbatul frumos, deștept, talentat și drag – nu era bărbatul meu. Nu aveam cum să mă potrivesc cu un bărbat care a admis s-o lase pe femeia lui, singură în fața unui aspirator.

(A durat 30 de minute cu tot cu drum și bătut pinul cardului la casă. Eu repede aleg electrocasnice.)

***

Cutremurul de vineri noapte mi-a amintit de-o altă alegere.

Trebuia să aleg între Dan și neDan. Toate șansele erau de partea lui neDan. Totul din noi doi se potrivea. Aveam același As în aceeași mânecă stângă. Dreptaci amândoi. Așteptam doar, fiecare, momentul. Ne antrenam pentru marele moment.

Într-o noapte, a fost un cutremur de vreo 5-6 grade Richter, care m-a prins undeva, suficient de sus și suficient de singură, cât să mă sperii suficient de serios.

Dan cel fără de șanse mi-a trimis un mesaj în secunda doi: „Gata-gata. A trecut. Culcă-te la loc. Nu se mai întoarce.” Dan nu era în București în acel moment. neDan era la 5 blocuri de mine. Dar, probabil, eram la operatorul greșit de telefonie mobilă.

***

Ciudată e viața asta, dar…

Eu … cred în continuare.

Categorii:
din călimară

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title