„“

Despre destin și alte „erori”

de

Când eram eu mică-mică, îmi plăcea tare-tare un băiat mai mare cu doi ani decât mine.

Eram undeva la limita dintre păpuși și cărți care descriu în amănunt sentimentul iubirii. Cred că am vorbit la telefon, cred că m-a condus acasă, cred că l-am lăsat să mă sărute de câteva ori. Iar când trecea cu bicicleta pe lângă mine – eu altă bucurie și fericire în viață nici nu-mi închipuiam că poate exista.

Într-o zi, am împrumutat o carte de la bibliotecă. Pe prima pagină, ghiciți cine-și lăsase amprenta, mesajul și semnătura, cu câțiva ani înainte? Chiar el, băiatul mai mare cu doi ani decât mine, care, pentru acele vremuri, era un fel de unic „reason” al meu pentru care am venit eu pe lume.

Am citit cartea din scoarță în scoarță și nu am mai returnat-o la bibiliotecă. Am păstrat-o și iubit-o ca pe cel mai de preț lucru al meu. La acea vârstă, doar asta aveam. Cărțile.

Ușor sau greu, nu știu, se întâmpla demult, a venit vremea să creștem și să uităm unul de celălalt.

Odată, după ce m-am făcut eu mare, eram într-un oraș străin și intram într-un bar. Exact atunci, cineva care ieșea din bar, s-a oprit și m-a privit ca pe un „reason”. Era el, matur, în costum, frumos, desigur, minunat …

–                 O să intru mai târziu, le-am zis eu celor cu care eram.

–                 Eu mai rămân, le-a zis el alor lui.

Ne-am așezat pe bordură, în fața barului, și am râs ca doi copii idioți vreo 20 de minute, amuzați de felul în care ne-am reîntâlnit după atâția ani.

„Dacă alegeam alt bar?”, „Dacă ieșeam mai devreme?”, „Cum naiba, chiar în orașul ăsta?” – tot tacâmul. Am aflat în acea seară, tot ce muream să știu când eram mică. Cum mă vedea, cum se temea, cum își dorea… Vorbeam deschis, sub aer liber, cu naturalețe, maturitate și un pic de cochetăreală, fiecare despre noi și unul despre celălalt. Cred că atunci am simțit pentru prima dată cât de minunat este să auzi pe cineva vorbind frumos despre tine. Chiar și la timpul trecut.

„Păi mai tremură cineva în ziua de azi când se gândește la mine?”

Pentru că trăisem deja episodul cărții și ne-am reîntâlnit întâmplător într-un oraș străin, unde am stat pe o bordură 4 ore, am crezut că este începutul unei frumoase povești – subiect de roman bestseller. Dar, a doua zi, am simțit că nu vreau să mă duc la ora stabilită, la cafeaua pe care ne-am înțeles să o bem împreună. Chestie de feeling. Mi-era frică că unul dintre noi doi va face ceva greșit și va strica această poveste frumoasă cu două coperți de carte și aromă de oraș străin.

De ce i-am fost eu recunoscătoare?

Pentru că din acea zi, eu când zâmbesc, zâmbesc întotdeauna altfel. Eu zâmbesc de parcă aș cunoaște o mare taină – că orice întâlnire care trebuie să se întâmple, se va întâmpla. Că doi oameni care trebuie să se găsească, se vor găsi. Și poate nu neapărat pentru o poveste „unică” de iubire.

Din acea zi, eu am fost sigură pe mine și pe destin. Iar dintr-o alta, eu chiar am început o poveste „unică”, reală, de iubire, cu un om deosebit pe care l-am întâlnit în orașul meu, printr-o serie incredibilă de coincidențe. Un om, fără de care nu eram azi eu.

Sunt așa oameni, deschizători de ochi, de suflete, de drumuri. Oameni care ne aduc iubirea în viață, numai că noi nu știm întotdeauna tot ce trebuie să știm.

De asta mă las pe mâna sorții.

De asta împrumut și acum cărți de la bibliotecă.

Există un „reason” în asta.

 

Categorii:
Uncategorized

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title