„“

every me and every you

de

– Hai să vedem Haga.

– Hai.

– Tu când poți să îți iei concediu?

– Nu știu, august e bine?

– August. Haga.

Aliniere de stele. Găsesc o ofertă perfectă. 4 stele. 3 nopți cazare. Zbor direct, hotel în centru, transfer de la aeroport. Mă uit pe Vreme – vreme perfectă.

Bat în lemn. Totul e așa cum trebuie să fie. Cum vreau, cum îmi trebuie, cum îmi place.

Înainte de a cumpăra pachetul de la agenție, mă uit atent la cameră, la view-ul de la geam, la fiecare detaliu care ar putea strica o vacanță importantă. Importantă, pentru că … importantă.

Am plătit eu, era momentul să vin cu ceva. Banii urma să mi-i dea înapoi, mai mult decât sigur. Iar eu, de ceva timp, nici nu mai inițiam discuții cu fifty/fifty. El era bărbatul, el era cu banii. Așa a zis și eu nu l-am mai contrazis. De ce să ne certăm pe tema asta?

Și băteam în lemn. Că este așa cum vreau, cum îmi trebuie.

Am plătit eu, pentru că era rândul meu să fac următorul pas. Să răspund la pasul lui de „împreună”. Să-i arăt că nu mi-e frică de această vacanță. Deși tremura fiecare centimetru de carne de pe mine la orice gând despre el. Despre el în general, despre el lângă mine, despre el în viitor, despre el – el.

 

Am plecat la Haga singură. Nu am înțeles ce s-a întâmplat. Am lăsat totul așa cum a fost, m-am urcat în avion, am zburat, am aterizat, m-am cazat, am ieșit în oraș, am mers pe jos, am inspirat și expirat aer.

Haga e foarte frumoasă.

Pe drum înapoi, în avion nu am mai putut să-mi opresc gândurile. Când am intrat într-o zonă de turbulențe, am fost unica persoană calmă din avion, care privea pe geam. Nimic nou sub soare. Unei fete cu ochelari îi curgeau șiroaie de lacrimi pe obraji. Demn, și le asuma, fără să le șteargă, fără să se încrunte sau să ofteze.

–  Sunteți bine?

– Da, mulțumesc. Mi-e frică de turbulențe. Acum sunt bine.

—-

Pauză, restart, discuții.

Îmi explică ceva ce trebuie să înțeleg.

Nimeni nimic nu alege. Fiecăruia îi este frică. Și dor.

Într-o seară, totul se rezolvă. Mi se face, din nou, cald în suflet. Mă văd, din nou, în ochii lui, legată de el, pe viață. Bat în lemn. Că a trecut criza. Că am putut fi adulți. Că am fost înțelepți. Că nu am fost spontană. Că a știut să mă facă să vreau să îi dau altă șansă.

 

– Să mergem la Placebo. Vin în curând la un festival.

– Aaaah. Să mergem.

 

M-a sunat când cântau „Every me and every you”. Nici acum nu am înțeles ce s-a întâmplat.

Ce trebuia să înțeleg? Ce credea că o să fac? Ce naiba era cu el?

Ce naiba era cu mine?

Nu am mai plâns, deși am avut o perioadă urâtă de mâhnire și dezgust. Nu am mai plâns nici când mi-a trecut prin cap că am greșit eu și nu mi-am dat seama. Nu am reușit niciodată să fac legătura între tot ce a fost bun și tot ce a fost atât de „freak”.

Tot ce a fost bun nu a fost doar bun. Trebuie să recunosc, a fost minunat, copleșitor. Frumos.

Dar ce a fost „freak” – nici azi nu știu ce a fost.

 

Am fost și eu la Placebo. Am mai fost odată în Haga.

O perioadă de timp, cam lungă, am fost sceptică, dezamăgită și rea. Pe nedrept, de multe ori. Dar … la ce lecții mi-au fost servite, am zis să fiu atentă.

Apoi, s-au rezolvat toate. S-au aliniat din nou stelele, Placebo au mai scos un album, am zburat, din nou, prin zone de turbulențe. Dar lecția cea mai importantă pe care am învățat-o nu a fost despre a doua sau a treia șansă.

Am învățat să nu mai bat în lemn atât de ușor.

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Frumoase trairi ,sentimente cuibarite in suflet,pe hartie,intr-un ungher al vietii!Imi place cum scrii,scurt,concis,fara ocolisuri!Mult succes in continuare!

    NameDimitriu Gabriela 20 iulie 2014 18:13 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title