„“

… fără să ne întâlnim.

de

Te-am iubit așa cum m-ai iubit și tu, ca un nebun, ca un strigoi, fără să înțeleg ce fac, fără să înțeleg ce se întâmplă cu noi, de ce am fost ursiți să ne iubim fără să ne iubim, de ce am fost ursiți să ne căutăm fără să ne întâlnim...

Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene

 

Stăteam pe verandă, turcește. Era o dimineață frumoasă, leneșă, senină. Afară era răcoare, mirosea a brad și cafea bună și aveam chef să povestesc.

Aveam chef să-mi amintesc, să mă opresc la anumite momente, să explic cum arăta muntele, cum se auzea apa, cum îmi simțeam corpul. Cum miroseau albiturile și cât de rece era apa.

M-am ridicat de câteva ori. Gesticulam, râdeam, făceam pauze zâmbind trist și împăcat. Toate intersecțiile, coincidențele și întâmplările astea vechi sunau atât de frumos în acea dimineață…

Sunt atât de mândră când îl descriu acum, detaliat – pe zile, pe bucăți, pe dinafară, pe dinăuntru. O bucată mare de calități și blândețe, înțelepciune și tăcere, mister și încăpățânare. Romantism în priviri, nu în gesturi. Delicatețe amestecată cu hotărâre și masculinitate. Un partener surprinzător, cu reacții și replici. Atent și cu ținere bună de minte. Un regizor perfect al conversației… Al zilei, al poveștii.

Mă mai opresc să beau din cafea. Stau dreaptă și zâmbesc. Demn și împăcat.

Am mai povestit doar odată povestea lui. Vroiam s-o aud cu voce tare, după ce o repetasem în gând de câteva sute de ori. Am crezut că dacă o spun cu voce tare, o să înțeleg. O să se lumineze exact în locul pe care nu reușeam să-l văd, pentru că-mi era încețoșată privirea, gândirea, simțul.

Acum povestesc calm, cu pauze, cu liniște. La unele momente, îmi arcuiesc spatele, la unele – mă așez la loc turcește.

Acum e ușor. Acum arată ca o frescă. Acum e chiar poveste.

„Dar de ce…?”

Nu-mi plac întrebările convenționale. Mai ales cele cu „de ce” în față.

„Pentru că…”

În povestea mea spusă cu voce tare nu au încăput momentele pe care le-am surprins, atunci când nu știa că-l urmăresc, prin geam sau vitrină, și-i vedeam ochii pierduți, întristați. Nici momentele în care mă speriam de puterea lui asupra mea. Zilele în care nu înțelegea întrebările mele simple. Cele mai simple întrebări din lume. Nu înțelegea grija mea pentru el și mă alunga de fiecare dată când era bolnav. Nu înțelegeam de ce ne mutăm dintr-un loc în altul. De ce nu creștem plante și nu facem fotografii.

În povestea mea au rămas amintiri, momente, senzații – atent selectate.

De ce?

Nu știu de ce…

Știu de ce e așa muntele, de ce se aude așa apa, de ce îmi simt așa corpul. Știu de ce miros așa albiturile și de ce e așa de rece apa.

Dar de ce nu am putut alunga definitiv o tristețe veche, de-o viață, din ochii acelui bărbat – nu știu. Nici de ce nu înțelegea întrebările mele simple. Nici de ce nu vroia să-l îngrijesc. Nici de ce ne mutam și nu creșteam plante…

Nici „de ce am fost ursiți să ne iubim fără să ne iubim, de ce am fost ursiţi să ne căutăm fără să ne întâlnim…

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • uof… cum ai nimerit-o 🙂

    Oana 25 iunie 2013 6:28 Răspunde
    • Oana, oftatul asta nu se citeste prea bine 🙂

      zinazen 25 iunie 2013 9:42 Răspunde
      • deocamdata nu, dar azi l-am auzit mai bine decat zilele trecute

        Oana 25 iunie 2013 10:16 Răspunde
        • ooook 🙂

          zinazen 25 iunie 2013 10:16 Răspunde
  • Ma emotioneaza profund, mi se infioara epiderma de cate ori citesc vorbe de-a lui Eliade. De parca le-as mai fi auzit candva, undeva…

    Nu stiu. Chiar nu stiu cum e in adevar povestea incropita in jurul ” de ce am fost ursiţi să ne căutăm fără să ne întâlnim… ” Dar poate, intr-o zi, as putea sa-mi traiesc propria poveste tesuta astfel. S-o construiesc, s-o limpezesc, s-o aflu.

    Ca sa glumesc putin pe tema asta, mi-am zis ca nu-i bai. Ce nu a fost intalnit in viata asta, se reporteaza pentru data viitoare 🙂

    lotusull 25 iunie 2013 9:35 Răspunde
    • si eu cred la fel. nu e nici gluma, nici scuza. ce nu reusim acum, e ori pentru ca am gresit cuiva rau de tot intr-o viata trecuta, ori pentru ca urmeaza ceva „pe merit” in una din vietile urmatoare. cine stie – poate in alta viata vom fi Eliade :)?

      zinazen 25 iunie 2013 9:40 Răspunde
      • Cred ca la un anumit nivel nu se mai pune problema de greseala 🙂 Cuvantul cheie il vad a fi echilibrul. Alegerile noastre – liberul arbitru ce echilibreaza sau dimpotriva dezechilibreaza o situatie.
        Eliade ? Eu stiu ce sa zic… 🙂 Parca prefer sa-l admir de la distanta. Eventual Camille Claudel, cu acelasi talent sculptand, dar intr-o editie mai inteleapta 🙂

        P.S.
        Singura noastra certitudine va fi „atunci”. Atunci vom afla sigur, sigur cum stau de fapt lucrurile. Si egal cum vor fi, eu am de gand sa traiesc cat de frumos pot eu. Cu gandul brambura uneori, dar cu ochii deschisi 🙂

        lotusull 25 iunie 2013 19:03 Răspunde
        • si eu cu gandul brambura – aproape tot timpul 🙂

          zinazen 26 iunie 2013 7:41 Răspunde
  • Nu stiu de unde ai atata inspiratie, da-ti iese, bine punctat si de data asta! 🙂 (Incep sa devin fan…)

    Gabriel M. 25 iunie 2013 16:01 Răspunde
    • vaaai, ma flatezi, Gabriel! Multumesc!

      zinazen 26 iunie 2013 7:41 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title