„“

între „pierdut” și „găsit”

de

M-au năpădit emoțiile.

E acea săptămână din an, în care trei cupluri de apropiați au devenit părinți. Eu stau cu telefonul lipit de mine, pentru că un băiețel urmează să o transforme pe prietena mea în mămică. Și deși toată lumea e încântată și de-abia așteaptă acest delivery, eu tremur ca varga, pentru că știu că o s-o doară, pentru că simt că e speriată. Toate mămicile m-au liniștit – o să uite totul. La prima întâlnite cu copilul ei, totul va fi uitat, lăsat în urmă și lipsit de importanță… Totul va începe altfel. Dar eu tot îi simt durerea și frica. Și-i admir curajul. Și-i păzesc norocul.

O altă prietenă mi-a trimis poze și nu înțelegeam din primele cadre ce s-a întâmplat – de ce are în cap o cunună și e îmbrăcată în alb, și bărbatul ei, de atâția ani, e emoționat, fericit și mândru; iar ea este sclipitoare și frumoasă la infinit. Și lumea din jur e fericită, nelimitat de fericită. Iar eu mă bucur, la câteva mii de kilometri, să o văd (și) mireasă.

Cineva drag îmi scrie cum se schimbă anume acum viața ei. Cum pleacă dintr-o parte și începe să trăiască în alta. Altfel. Alege ce-i trebuie, încuie acolo totul și se mută dincoace. Simplu.

—-

Ăsta e mersul lucrurilor în lume. Astea sunt lucrurile care ni se întâmplă, pe care le visăm, le cerem, ni le dăruim, le trăim; nu le prețuim sau conștientizăm, câteodată; le pierdem, altă dată; și iar le visăm și căutăm, ca să le trăim atât de frumos, împreună.

În toată alergătura asta prin lume, orașe și viață, între birou și casă, între proiecte și mare, între teatru și vacanță, între deadline-uri și munte, între insomnii și cărți de suflet, între analize medicale și revederi ciudate, între send și receive, între rate și veșnicii de moment, între nemuriri și diete, între „pierdut” și „găsit”, sunt așa săptămâni, pline de sens și emoții.

În spectacolul „Oscar și Tanti Roz”, un băiețel bolnav de cancer este „păcălit” că poate trăi într-o zi, cât în 10 ani. În câteva zile, copilul moare liniștit, știind că a ajuns la bătrânețe.

Sunt, într-adevăr, zile, în care cineva are grijă să pună în ele atâta pasiune și semnificație, cât pentru 10 ani.

Sunt liniști și împăcări cu care ne trezim brusc, într-o simplă dup-amiază de joi, după 10 ani de război continuu.

Sunt dimineți senine și clare în care încercăm să reconstituim ultimele 24 de ore, în care s-a schimbat definitiv, totul, până dincolo de temelii și începuturi… Habar nu avem cum și când anume …

—-

Se zice că „apa curge, pietrele rămân”.

Eu cred că apa e viața, pietrele sunt tot ce cred despre fiecare lucru important din ea. Crezând în ele, mi-e tare ușor să pășesc zâmbind prin lumea asta a mea mare.

Pentru că o săptămână mi-aduce atâta frumusețe, căldură și speranță; într-o zi încap 10 ani; iar eu am aflat de la un copil, jucat magistral de Marius Manole, că viața e „un simplu împrumut, pe care trebuie să încerci să-l meriți.”

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • viata e simpla… si frumoasa! 🙂 pup

    http://violetik.wordpress.com

    violetik 15 februarie 2013 12:51 Răspunde
    • viata e frumoasa, baby 🙂

      zinazen 15 februarie 2013 13:20 Răspunde
  • Sau poate apa suntem noi iar pietrele sunt bucurii,tristeti,dezamagiri,intr-un cuvant:trairi..draga mea,zinazen!

    dani 15 februarie 2013 15:30 Răspunde
    • de Mihai Codreanu

      Bătrânii spun că apa trece
      Şi spun că pietrele rămân,
      Dar lucrul altfel se petrece
      Pe vechiul nostru glob bătrân.

      Că piatra, orişicât de tare,
      Se macină şi trece stând,
      Iar peste trista-i măcinare
      Doar apele rămân curgând.

      zinazen 17 februarie 2013 9:08 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title