fbpx
„“

mă tem

de

Mă tem. Chiar și eu mă tem câteodată.

Mă tem când văd că obțin ce vreau tocmai când învăț să trăiesc fără acel lucru, om sau sentiment.

Mă tem că o să mă uite oamenii. Chiar și cu mine prin preajmă… Că nu o să mai am pentru ei povești și sfaturi.

Mă tem că o să-mi dispară din suflet, una câte una, toate amintirile fericirii mele.

 

Cunosc femei care au fost la un pas de a păși – spre ce vor cu adevărat, spre aflare, spre găsire. Femei nefericite, blazate, peste care s-a așezat praf și uitare. M-am bucurat când le-am văzut hotărâte să iasă din cutie, le-am susținut și oferit și bilet de drum. Doar dus, deocamdată. Dar nu au mai vrut să pășească. Și le-am zis că nu va fi greșit dacă se vor întoarce, și le-am asigurat că dacă li se va simți lipsa, vor fi primite la loc, și vor fi prețuite, dar nu m-au crezut. M-au întrebat de unde pot să știu eu…

Mă tem să nu ajung o astfel de femeie.

Știu femei înșelate, prostite, umilite, care și-au strâns tot curajul și onoarea rămase și au zis că pleacă. Visam împreună lumea nouă, curată, pavată cu minuni și curcubee, dar … au rămas. Au făcut copii și compromisuri, și-au direcționat iubirea în ceva sigur și mi-au zis că nu am cum să înțeleg.

Nu judec și chiar le înțeleg …

Am întâlnit femei fabuloase. Strălucitoare, agile, frumoase. Și-ntr-un minut de nesiguranță, au lăsat privirea-n pământ și au ales o cale dreaptă și gri. Și de fiecare dată când mai bătea câte o rafală de aer proaspăt, eu am crezut că vor pleca în lume, ghidate de vânt și dorință, dar nu … au ales să rămână.

 

Știu oameni atât de nefericiți, resemnați… De ce nu am voie să intru în viața lor, să zdruncin temelia și să sparg pereții?

Mă tem când văd oameni care au avut cândva aspirații și vise, cum merg încet spre sfârșit și nici măcar nu mă văd și aud, când vorbesc cu ei.

Mă tem că într-o zi nu o să mai am nici eu chef de viață. Oare poate seca izvorul dorinței de aer și apă? Oare mă pot transforma într-un lemn ud care nu mai ia foc?

Mă tem că o să văd totul clar, dar nu o să mai înțeleg.

Mă tem că într-o zi, nu o să știu de ce am ales de fiecare dată așa și niciodată altfel.

Uneori, mă tem că lumea mea mică va fi înghițită de lumea cea mare.

De asta cel mai tare mă tem. Că o să devin altcineva și nici nu o să-mi dau seama …

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Mie imi era teama ca intr-o zi,n-o sa mai pot iubi,ca o sa ma retrag in propria cochilie fara sa mai ofer sau sa mai astept ceva.Si din teama asta se nastea alta mai cumplita,ca nu voi mai fi iubita.
    In timp,am invatat ca nu pot trai fara aer si apa si atata timp cat iubesti esti viu.Si cata vreme esti viu,cheful de viata nu va disparea!

    Irina 9 august 2013 6:06 Răspunde
    • si eu invat. invat incontinuu, dar in unele zile – rare, e adevarat, ma cuprinde o frica si o panica …
      asta azi :).
      maine va fi altfel!

      zinazen 9 august 2013 12:56 Răspunde
  • eu nu ma tem. nici pentru tine, nici pentru mine. cum spui tu, azi. maine nu se stie…dar uneori am continuitate 😀

    georgiana 9 august 2013 7:40 Răspunde
    • asa-asa. e buna chestia cu „azi” :).
      textul l-am scris noaptea, era cald, aveam insomnie …
      acum e deja s[re „maine” 🙂

      zinazen 9 august 2013 12:57 Răspunde
  • Avem nevoie si de sentimentul acesta. Macar din cand in cand.

    Liliana B. 9 august 2013 9:14 Răspunde
    • devenise plictisitor, intr-adevar :)))).

      zinazen 9 august 2013 12:57 Răspunde
  • Si eu am uneori astfel de temeri…cele mai multe de faptul ca voi pleca dincolo si in cel mult un an voi fii data uitarii. Si uneori ma privesc in oglinda si realizez ca da..m-am schimbat, ceea ce doream pentru mine, visele, asteptarile mele, planurile mele, nu mai sunt doar pentru mine…sunt si pentru ei, pentru cei doi ingeri pentru care traiesc: sotul si fetita mea. Cred ca nu m-am pierdut pe mine, simt ca sunt tot eu, doar ca m-am transformat, m-am adaptat la o noua etapa a vietii mele. Si chiar daca uneori renunt la cateva din placerile mele, e cert ca nu accept compromisuri. Cred cu tarie ca desi viata schimba oamenii, ii slefuieste, maturizeaza si transforma sau ii deterioreaza, sunt- suntem cativa/cateva care nu se pierd pe ei.. au coloana vertebrala si stau drepti in fata destinului si a vietii 🙂 Trebuie!
    Weekend linistit!
    Si multumim pentru noua postare, imi era dor 🙂

    Criss 9 august 2013 16:29 Răspunde
    • cu drag 🙂
      daca ar fi mai multi oameni cu coloana vertebrala, care sa treaca prin schimbari, dar nu si compromisuri, nu mi-ar fi frica de lumea mare si nu as fi inventat lumea mea mica…
      O seara frumoasa, Criss!
      Multumesc!

      zinazen 9 august 2013 20:42 Răspunde
  • o sa ma transform in praf daca o sa te mai citesc…
    si cu toate astea… o sa risc…
    imi esti prea draga:)

    moni 9 august 2013 18:56 Răspunde
    • ah, ce compliment dragut :). mersi :)!

      zinazen 9 august 2013 20:39 Răspunde
  • Uneori ajung sa cred ca a te teme este egal cu libertatea, motiv pentru care cred ca este buna uneori, insa nu in cantitati mari si nu in fiecare zi, astfel va ajunge sa fie ceea ce se numeste teroare nu de alta.

    domnite.ro 9 august 2013 23:11 Răspunde
    • asa este! uneori e buna. se reaseaza lucrurile altfel, camd trece …

      zinazen 10 august 2013 14:08 Răspunde
  • Dac-as avea langa mine mereu un om ca tine, Zina! Sa-mi dea branci si curaj sa ma asigure ca e bine ce fac!

    Pentru mine ma tem, pentru tine, niciodata!

    camellia 10 august 2013 5:45 Răspunde
    • Camelia – e bine ce faci! 🙂
      Ah, daca as fi auzit aceste cuvinte mai demult, de la cine credeam ca am eu nevoie, nu m-as fi temut niciodata.
      Multumesc!
      Cred ca-mi vorbeste prin tine acum :). Asa e construit Universul (in lumea mea :)).

      zinazen 10 august 2013 14:07 Răspunde
  • Tot ceea ce scrii este superb. Am simtit nevoia sa las un comentariu, e greu sa te rupi desii poate iti propui zilnic ca maine o vei face, dar nu o faci mereu apare teama de esec de necunoscut, stii ce vrei de fapt dar nu ai curaj ti-se taie respiratia in clipa in care iti desfaci aripile si te pregatesti de decolare privesti in jos si acolo totul este nesigur, eu imi desfac aripile zilnic si le inchid mereu de teama esecului, in esenta suntem slabe desii nu vrem sa parem.

    Luciana 25 august 2013 20:17 Răspunde
    • Multumesc, Luciana!
      Chiar si desfacutul aripilor este un act de curaj!
      O zi buna!

      zinazen 26 august 2013 6:35 Răspunde
      • Pai tocmai asta inseamna curaj.Sa poti deschide aripile.

        Rodica.m 29 august 2013 9:48 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title