fbpx
„“

ochii, care nu se uită, văd

de

Înainte de demult, chiar înainte de a da eu în floare, am întâlnit un om.

Aveam ochii mari şi curioşi,  inima se mira şi bătea ca nebuna, pentru că a fost primul bărbat care a simţit că stau în faţa unui prag şi că următorul pas va fi deja într-o altă lume.

A fost primul bărbat care mi-a vorbit … altfel. M-a privit altfel. M-a asistat la trecerea spre următorul capitol, m-a ajutat să păşesc cu încredere, curiozitate şi sete de cunoaştere. Ştia foarte bine lumea în care urma să intru şi datorită vârstei (era mai mare cu vreo 10-15 ani), a experienţei (avem doar bănuieli :), dovezi nu există), a şarmului (oh! my! God!), a trezit în mine nişte interese, curiozităţi şi sentimente, de care nu aveam niciun fel de idee, cu toate romanele franţuzeşti citite la 14 ani.

Nu, nu vorbim de primul bărbat. Vorbim de un bărbat care, elegant, i-a întins mâna unei domniţe, a ajutat-o să coboare din trăsură (dovleac se cheamă :)), i-a sărutat palma, a ţinut-o un pic în mâna sa şi i-a dat drumul ca să meargă la primul ei Bal. Un bărbat cu mâini cu palme mari, privirea lui Mihalkov la 35 de ani şi vocea lui Malcovich la 40. Un fel de Dumnezeu, despre care am povestit, vrăjită, fetelor, jurnalului şi tuturor stelelor de pe cer.

M-a impresionat irevocabil. Dur şi dulce, protector şi cuminte, un bărbat, deasupra căruia Natura a vărsat mai multe ingrediente decât e nevoie pentru o viaţă de om. Avea ceva, de nu am dormit multă vreme.

Recunosc că m-am interesat de el, din când în când. De fiecare dată când auzeam ceva-orice de el, mă îmbujoram şi zâmbeam fericită, de parcă iar sunt o domniţă aflată la ananghie şi apare acest Zorro dumnezeieşte de frumos şi mă salvează. Şi mai zâmbeam şi când auzeam o melodie, „a noastră”, pe care nici măcar nu am reuşit să o dansăm …  Doar am ascultat-o, cândva, înainte de demult, împreună, şi el îmi povestea din viitorul meu.

O melodie de-a lui Frank Sinatra…

——

Zilele noastre. Chiar zilele trecute :). Trebuia să rămân, dar am plecat. Trebuia să urc într-o maşină, dar am urcat în alta. Trebuia să stăm înăuntru, dar am ales să stăm afară.

Jumătatea lui aprilie, primele raze de soare se jucau pe faţa mea, anunţând concurs pentru primii pistrui. Eram învăluită de o stare de bine, chiar dacă am urcat în altă maşină, am ajuns în altă parte şi am plecat în loc să rămân.

Eram printre oameni dragi, pe care nu-i văzusem de ani buni, eram toţi frumoşi şi veseli. Şi … ca-n basmele altor oameni, apare acest Zorro …

Noroc că s-au inventat ochelarii de soare. Noroc că nu a plouat în acea zi. Noroc cu maşina, noroc cu ne-rămasul … Fiecare din noi s-a oprit din gândit şi simţit pentru câteva secunde. El era neschimbat, doar mai cărunt şi mai blând, iar eu – „exact cum am ştiut că o să fii„.

Nu ne-am luat în braţe la revedere. Ne-am salutat politicos, atât.

Ştiam că dacă ne vom apropia, din inima mea vor creşte sute de mânuţe care vor strânge mânuţele crescute din inima lui, iar dezlipirea ar durea mai tare ca singurătatea.

Eram în faţa unui alt prag. Doar că eu ezitam să întind mâna, iar el nu înţelegea, din spatele ochelarilor de soare dacă vreau să fiu „salvată”.

Prea periculos totul… Chiar şi pentru mine. Chiar şi pentru el…

—-

Soarele s-a jucat în părul meu până seara târziu. Mi-a tot adus mesaje şoptite la ureche şi m-a ajutat să zâmbesc în loc de răspuns. Nici măcar în timpul spectaculosului amurg nu ne-am scos ochelarii de soare. Eram doi complici muţi, două frunze purtate de dor …

Nu ne-am strâns în braţe nici când ne-am despărţit. Mi-era prea teamă.

Fiecare a urcat în maşina sa. Fiecare trebuia să se îndrepte spre tot ce a construit sau căutat în ultimii 10-15 ani. Unul spre Nord, celălalt spre Sud. Unul spre Iarnă, celălalt – spre Vară.

El şi-a scos ochelarii, m-a privit, prin ochelarii mei, prin inima mea, în timp ce deschidea geamul maşinii, să se audă şi în maşina mea, şi în inima mea …

Frank Sinatra.

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Ce frumos, ce frumos, ce tare mi-a placut! Mie, Frank Sinatra (sau Zorro sau…) mi s-a intamplat la 25 de ani si tare bine mi-a facut…e curioasa viata. Acum, din inima mea nu mai cresc manute decat pentru un singur barbat, altul, dar mi-e cald in stomac atunci cand il revad pe …Frank :)) E curioasa viata, si frumoasa…
    Mai scrie, Zina Zen, rogu-te frumos. Si multumesc!

    ARose 16 aprilie 2012 21:55 Răspunde
    • Multumesc frumos, ARose! Cel mai mult conteaza ca ni se intampla lucruri… si mai ales frumoase, neasteptat de frumoase! neasteptate de fapt :). Exista o vorba veche in popor – trebuie sa traim astfel, incat sa ne fie placut sa ne amintim si rusine sa povestim :).
      Nu trebuie sa traim chiar asa, dar e placut sa-ti fie cald in stomac…

      zinazen 17 aprilie 2012 17:27 Răspunde
  • uauuuuuu….. fara cuvinte…. am trait fiecare cuvintel……

    lili 16 aprilie 2012 21:59 Răspunde
    • asta e de bine, pentru mine. Multumesc!

      zinazen 17 aprilie 2012 17:28 Răspunde
  • E tare frumos , am citit cu emotie , cu teama unui final pe care-l intuiam …

    Arual 18 aprilie 2012 6:09 Răspunde
    • of, ma tem ca finalul nu e inca scris …
      multumesc!

      zinazen 18 aprilie 2012 6:27 Răspunde
  • Supeeeeerb! Mai vreau!! 🙂

    ade 18 aprilie 2012 11:34 Răspunde
    • mai vrei? 🙂
      mai traim, mai scriem 🙂

      zinazen 18 aprilie 2012 11:49 Răspunde
  • fir-ar! iar ai reusit sa-mi rascolesti gandurile… si doar ce ma linistisem! 😉 superba poveste! Asteptam o continuare. 😉

    alina 18 aprilie 2012 11:43 Răspunde
  • Atat de simplu, atat de frumos!

    Violetik 18 aprilie 2012 12:38 Răspunde
  • Scrii frumos, Zina Zen. Si nu doar atat. Ci cu un fel de profunzime si intelegere a lucrurilor dincolo de fatada. Sa mai scrii, bine ? 🙂
    Mi-a placut mult, mult de tot pasajul asta : ” A fost primul bărbat care mi-a vorbit … altfel. M-a privit altfel. M-a asistat la trecerea spre următorul capitol, m-a ajutat să păşesc cu încredere, curiozitate şi sete de cunoaştere. ”
    Chiar cred ca uneori se intampla asa. Intalnim oameni ce ne asista in trecerea spre urmatorul capitol, spre urmatorul nivel.
    🙂

    lotusull 18 aprilie 2012 18:49 Răspunde
  • shi parca tat ii drept 🙂

    myina 18 aprilie 2012 20:40 Răspunde
  • s-o fi inteles Dumnezeu….ca pe la aceasta varsta sa fac si eu asa amintiri…

    Nicoleta 6 mai 2015 13:57 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title