fbpx
„“

peron pentru doi

de

Se zice că cele mai sincere și adevărate săruturi le-au văzut peroanele din gări. Tot așa cum spitalele au auzit mai multe rugăciuni decât orice biserică ortodoxă, catolică sau de oricare alt fel.

Mă emoționez când văd orice gară. Că-i cu o singură linie, că-i cu pasaje subterane și indicatoare de trecere spre peronul tău – toate-mi stârnesc un amestec de dor, de drag, de duioșie.

De câte ori am plecat, de câte m-am întors… De câte ori am vrut să rămân, de câte am vrut să nu mai plec niciodată… De câte ori am plâns și nu am mai vrut să mă-ntorc înapoi. De câte ori nu se mai termina șina de cale ferată și eu, după o noapte de drum, așezată pe marginea banchetei, în vagonul de dormit, cu perdeaua trasă la o parte, priveam cum răsare soarele, ținându-mi respirația, domolindu-mi bătăile inimii. „Avem un grafic, ajungem la 7.30, nu mai bate ca nebuna. Uite, încetinim, acuș e peronul. Încă un pic, draga mea.

—–

Cred că de asta-mi place și metroul. Că are peroane. Poți sta liniștit să aștepți și toată lumea știe că aștepți trenul.

—–

Când am scris „Te rog, fă-l să nu mă mai iubească”, am primit multe reacții, chiar și de unde nu m-am așteptat. S-a întâmplat să fiu întrebată dacă am scris despre ei. Unii mi-au mulțumit că am scris despre ei. Alții m-au întreabat cât e adevăr și cât e ficțiune. Răspund cum pot.

Sâmbătă am fost în Vama Veche. Am avut o zi de mare, de nisip, de valuri, de pescăruși, de amintiri și povești. Mi-am amintit de povestea unor oameni, probabil o aveam și în subconștient când am scris acea scrisoare-rugă. Este o poveste de iubire care, uite că nu poate să aibă loc. El se îndrăgostește în timpul unui simpozion, în străinătate, de o colegă de meserie din altă țară. Luptă ambii cu pornirile lor de a … „fi împreună”, pentru că el este căsătorit, are un copil, un loc, o „situație”. Ea înțelege, chiar înțelege și luptă. Cu instinctele, cu dorința, cu inima, cu el, cu ea … Nu se poate, după o perioadă lungă de timp cad de acord că nu li se pare, chiar sunt atrași unul de celălalt. După o altă perioadă de timp înțeleg că nu e un roman de „simpozion”, nu e o pasiune trecătoare și nici ceva ce poate fi controlat. Sau ascuns. Când el decide să divorțeze, și apropo, se întâmplă să aibă cea mai înțelegătoare soție din lume, care își dă seama de tot și chiar îl lasă să plece, se îmbolnăvește copilul. Dramă, operație, durere. Toți o iau ca pe un semn de sus, se îndoiesc de instincte, dorințe și inimă și se opresc. După ce copilul se pune pe picioare, la propriu, după o altă perioadă de timp, brațele lor iar se ating, întâmplător, la o conferință … Totul revine, mai intens și mai adevărat decât oricând. Este real, este numai între ei și nu se poate trăi altfel, decât împreună. La a doua tentativă de divorț, pare mai simplu – copilul e mai mare, lucrurile sunt mai aranjate, dar … exact când respiră ușurat, că se poate, că se întâmplă, îi sună telefonul. Soția lui a leșinat, este în spital. AVC? Infarct? Poate fi orice. Dar mai mult arată a semn, a pedeapsă.

——

Iubirea are forme diferite…

În istoria de mai sus, nimeni nu a încetat să mai iubească, pentru că s-au întâmplat niște lucruri. Dureroase, neașteptate, nedorite. Nu putem controla iubirea.

Iubim oameni ciudați, oameni căsătoriți, oameni care nu vor să se căsătorească, oameni-părinți, oameni mult mai mari sau mai mici decât noi, oameni de pe ecrane, din cărți sau din mintea noastră. Eu zic că nu contează. Important este sentimentul și felul în care ne îmbracă iubirea. Dacă devenim mai buni – e haina potrivită.

——

Azi dimineața, în metrou, ca să revin la peroanele mele, am reîntâlnit un cuplu cu care merg de câțiva ani, la aceeași oră, în același vagon. Nu sunt nici moderni, nici frumoși, nici săritori în ochi. Sunt simpli de tot. Dar când se privesc, li se ridică colțurile ochilor de fiecare dată. De câțiva ani. Și după ce se despart – el coboară mai devreme – ambii zâmbesc în continuare. Sunt minunați.

Desigur, e forma ideală de iubire. Eu nu-i invidiez, nu. Mă bucur să văd că există. Ei mă fac să cred.

——–

Iubirea ia forme diferite. Important e să găsești peronul potrivit. Și omul care după ce se desparte de tine, zâmbește în continuare, chiar dacă tu nu-l mai vezi.

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Gata, il pun sa citeasca articolul asta pe iubitel, dar asa, subtil si fara multe subintelesuri :)))
    Stii, textul asta e asa de frumos.. Mi-ai indulcit dimineata, multumesc!

    Nika 18 aprilie 2013 8:27 Răspunde
    • cu placere, Nika!
      sper sa ajunga la toti cei la care trebuie sa ajunga 🙂

      zinazen 18 aprilie 2013 9:03 Răspunde
  • Da ,asa e,”iubirea are forme diferite”.

    M-am indragostit de un barbat mai tanar cu 6 ani.
    Si ce daca e mai mic decat mine?
    Si ce daca lumea vorbeste?
    Si ce daca el e mai matur si se muleaza mai bine pe sufletul meu decat oricare alt barbat de varsta mea ori mai mare?

    Maturitatea nu ne-o da numarul ne ani cu care defilam ci experientele acumulate,bagajul cu care venim cand ne intalnim.Si multe alte chestii.

    De un an,fluturii de care vorbeai,inca nu ne-au parasit.
    Si sunt sigura ,ca dupa ce se desparte de mine,inca zambeste.
    Pentru ca si eu fac la fel.

    monica b. 18 aprilie 2013 11:17 Răspunde
    • Monica B. – femeia din unul din cuplurile mele preferate este mai mare cu mai mult de sase ani decat el. dar ea e copilul in familie, clar. si sunt bine, mersi, fericiti cat si pentru toti care-si fac „griji” pentru ei. de muuuulti ani.
      am avut de invatat o gramada de lucruri de la ei, nu neaparat pentru ca ea e mai mare decat el, ci pentru ca sunt minunati. asa ca – zambiti !
      Viata e frumoasa 🙂

      zinazen 18 aprilie 2013 12:04 Răspunde
  • „nu-i invidiez, nu. Mă bucur să văd că există. Ei mă fac să cred.”
    Da…

    Laura 18 aprilie 2013 13:25 Răspunde
    • ei chiar mă fac să cred 🙂

      zinazen 19 aprilie 2013 9:28 Răspunde
  • Zina Zen, surprinzi atat de frumos esenta sentimetelor incat oamenii tai sunt ideali. Doamne, ce bine ca sunt si ce bine ca ni povestesti si noua!

    Moi 18 aprilie 2013 15:17 Răspunde
    • Moi – multumesc frumos. Noroc cu „Marea Dragoste” – ca avem ce, si mai ales, unde povesti.

      zinazen 19 aprilie 2013 9:18 Răspunde
  • Multumesc!…nici nu va pot spune in cuvinte cat de mult imi place cum scrieti, si se vede cata pasiune puneti in a povesti lucruri uneori normale, alteori nu. Atata plang la povestile de viata si atat de mult imi plac, ca nu gaseam un cuvant potrivit sa-mi exprim admiratia, dar intr-un final am aflat : multumesc… multumesc pt fiecare cuvant si fiecare lectie de viata. Simt cu sufletul cuvintele dumneavoastra.

    Ionela 18 aprilie 2013 19:33 Răspunde
    • Eu multumesc, Ionela.
      ma coplesiti…

      zinazen 19 aprilie 2013 9:19 Răspunde
  • Asemenea scrisuri nu razbat decat din mintea unui om extrem de sensibil,chiar daca poate in aparenta poti fi altfel…Spun asta fiindca nu te cunosc dar,imi place sa cred ca pot intui un pic din inima ta…

    dani 19 aprilie 2013 8:34 Răspunde
    • incerc sa ma vad si eu prin pchii vostri… atatea cuvinte frumoase, incat … nu mai stiu sa ma comport, eu cu mine :).
      multumesc frumos, Dani!

      zinazen 19 aprilie 2013 9:20 Răspunde
  • ..ma vindeca vorbele tale.. ele,vorbele,”ma fac sa mai cred”..si uit de „bubele mele” si zambesc..multumesc,multumesc,multumesc ! 🙂

    dana 20 aprilie 2013 8:46 Răspunde
    • vezi, vorbesti cu rimă – ce frumos! zambesc/multumesc!
      multumesc si eu!

      zinazen 20 aprilie 2013 12:19 Răspunde
  • Intr-adevar, scrii tare frumos…Iti multumesc pentru toate postarile.Cuvintele mele sunt, cred, prea sarace ca sa exprime EXACT ce am simtit cand am citit articolele tale. Mi-as dori mult de tot sa fie doar o poveste, sa nu ma regasesc si eu in postura eroinei de mai sus.Mi-as dori sa pot intoarce timpul, ca filele unei carti, si sa ma regasesc undeva pe o pagina din urma, pe un rand trecut cu vederea si citit fara inteles.Dar, si daca m-as intoarce, ce garantie am ca nu voi face aceleasi alegeri? E prea tarziu acum, prea tarziu…
    „În fiecare zi, ne batem joc
    De pasari, de iubire si de mare,
    Si nu bagam de seama ca, în loc,
    Ramîne un desert de disperare…”

    Elly 5 august 2013 12:02 Răspunde
    • multumesc, Elly, pentru aceste cuvinte!

      zinazen 5 august 2013 12:11 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title