„“

Zile-poveste

de

Mi-e greu, dar învăț să trăiesc fără să judec, fără să am așteptări și fără să-mi fac iluzii aproape din orice.

Sunt zile când sunt de marmură – calculată, ordonată, sigură pe mine, pe picioare, pe pământ.

Dar sunt și zile când cred în toate. Când copilăria mi se amestecă cu înțelepciunea, eu cochetez și iubesc intens și gratis, nu mă tem de nimic și obțin totul. Am învățat să apreciez așa zile și mă port în/cu ele cu grijă, cu dăruire, pe de-a-ntregul. Eu știu că ele vin rar și trec repede.

Sunt zile-poveste. Zile-viață.

Prietena mea zice că sunt prea mică, că nu știu să recunosc bărbatul care-i bun pentru mine. Că nu știu să-i arăt când vreau să fiu cu el și nu știu să-l păstrez când el vrea să fie cu mine. Că am orgolii și stoluri de păsări în cap și că o enervez cu naivitatea și explicațiile mele justificative despre alinieri de stele și de suflete. Zice că-s romantică ca-n cărți și cred în Ali Baba mai mult decât în mecanismul bătăilor de inimă. Mă apucă uneori de mână și mă întreabă: „Tu știi ce cauți, fată dragă?”

Apoi îmi spune că-s deja prea mare, că nu am așa de mult timp și trebuie să mă opresc, să zic „Ăsta” și să încep. Numai că eu nu știu cum ar trebui să fie începutul ăsta când nimeni nu se ciocnește de nimeni și nimic, nicăieri nu explodează.

Cică iubirea nu se găsește, dar se construiește. De acord, dar scânteia? Nu scânteia e începutul acestei construcții?

Cum să-i explic eu prietenei mele că în zilele-poveste, în zilele-viață, inima mea se face mai mare decât întreg universul și se șterge tot ce-a fost înainte. Tot ce-a fost mort, pustiu sau „nu pentru mine”. În zilele-poveste, zilele-viață – totul prinde sens și direcție. În aceste zile simt, trăiesc, cred, nu mă lupt și nu mă tem.

De unde să știu eu ce caut, dacă eu recunosc ce vreau numai atunci când am asta?

În zilele mele poveste. Zilele mele viață.

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Scanteia tot trebuie aprinsa ș)

    AZUCENA 15 ianuarie 2014 11:15 Răspunde
  • Azucena – o aprindem, o lasam sa se aprinda, vedem noi 🙂

    zinazen 15 ianuarie 2014 11:42 Răspunde
  • Destepte prietene ai… Uneori suntem prea mici iar alteori prea mari. Sa nu traim cu „ce si cum trebuie” sa traim cu „ce si cum simtim si ne dorim”.
    E frumos sa traiesti vise si deceptii, e frumos sa traiesti si „scurt si la obiect”, de fapt… e frumos sa traiesti si sa nu uiti sa traiesti azi ca maine… cine stie, poate se intorc dinozaurii 🙂
    Enjoy the ride – the destination never changes!

    Diana 15 ianuarie 2014 12:48 Răspunde
    • ai dreptate in tot, mai ales in primele trei cuvinte :).
      imi dau seama ca fiecare femeie, cand intalneste iubirea sau potrivirea aproape perfecta, macar si pentru moment, vrea pentru prietenele ei acelasi lucru. sa simta asta. sa nu treaca pe alaturi. eu stiu, inteleg … dar la mine e altfel. (sau nu :))
      o imbratisare, Diana!

      zinazen 15 ianuarie 2014 14:11 Răspunde
  • Nimic nu se intampla din senin. Ca sa vezi ce apus minunuat va fi azi, trebuie sa iesi, cel putin din casa, daca nu si din oras. Pentru a sti ca ai prieteni de nadejde, e necesar timp, si multe boroboate facute impreuna, trairi, secrete etc.
    Iubirea merita efortul si munca noastra.
    PS: caroce, eu sunt deacord cu prietena ta 😀

    Sandrin 21 ianuarie 2014 14:16 Răspunde
    • toate prietenele mele sunt de acord cu prietena mea. 🙂
      multumesc, @Sandrin!

      zinazen 22 ianuarie 2014 7:50 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title