din Jurnalul meu (adica vechiul blog) un text cu vârsta fix de un an. 23 iunie 2011, București
… iar eu nu vreau nimic din toate astea…
Și asta o spun sincer, fără să gândesc, analizez, cântăresc și pune la îndoială. Chiar nu vreau, dinăuntrul meu adânc nu vreau.
O să rog un om de la circ, cu picioroange lungi din lemn să ia un compas mare și să facă un cerc în jurul meu. Atât. Până la linia asta perfectă poți păși. 
După – e lumea mea. Rotundă și albastră.
Și nu mai sta să privesti în ea, e nepoliticos să te uiți pe geamul oamenilor, ce fac ei, în casa lor.
În fond, e aceeași imagine pe care o știi de atâta amar de vreme. Televizorul pornit pe Mezzo. Fotoliul cu o lampă mare deasupra, cu un abajur frumos, cu flori de mai. Pe un braț al fotoliului – o carte deschisă, cu paginile în jos, cu un semn de carte vechi cât lumea. Pe celălalt braț – o cană mare cu ceai negru cu 3 feliuțe de lămâie. Alături, telefonul. În casă miroase a ceva sărat și ceva dulce … ori e caramel, ori e vanilie … tu niciodata nu ai reușit sa separi mirosurile :).
Pe masă e vaza mea preferată, care s-a mutat de fiecare dată cu mine, cu flori. Alături – bilete, multe bilete: de tren, de avion, taloane de benzina, câteva hărți, ghiduri, foițe mici cu ceva scris pe ele. Icsuri, liniuțe și puncte roșii.
E prea departe ca să vezi.
Lângă oglindă – cutia cu bijuterii, deschisă. Am tot amânat, dar acum mă simt în momentul cel mai bun al vieții ca să port perle.
Și flori roșii în păr, când ies la plimbare …
Aceleași parfumuri, aceleași arome, dar totul e altfel. Totul e mult mai departe de tine. Atât de departe …
Nu mai sta lipit de geamul lumii mele. Îmi iei din lumină …
Știu … dar eu nu vreau nimic din toate astea.
——-
Rugămințile – nu prea, dar chestia cu compasul – chiar funcționează :).
