Tot așa, ninsese.
Eu trebuia să plec seara cu trenul din București, el trebuia să ajungă la prânz cu mașina. Trebuia să avem vreo 4 ore „a’ noastre”. De dimineață am vorbit neîncetat la telefon – el îmi citea toate localitățile prin care trecea, eu îi povesteam ce pun în bagaje. Și ni se păreau cele mai pline de sens conversații din lume.
Am ieșit din casă pe la 12 – trebuia să dau cuiva niște invitații la un concert la Polivalentă și să ajung la coafor să-mi îndrepte S. părul cu placa. Mi se părea absolut necesar ca în cele 4 ore „a’ noastre” părul să fie drept și aranjat.
Bucureștiul nins în decembrie mi se părea cel mai frumos loc din lume. Nu auzeam șoferii înjurând, nu vedeam cerșetorii înghețați și câinii adunați pe capacele de la gurile de canalizare. Mergeam cu telefonul la ureche, ascultând despre ciorile de pe câmpuri, semafoarele nefuncționale din orașe pustii, căile ferate paralele… M-am așezat la Unirea să beau un capuccino vienez. I-am povestit câte fire de zahăr avea pliculețul, câți fulgi mi s-au așezat pe palmă, cât am mers de la S. la Unirea.
„Cred că o să ajung mai târziu, se circulă greu.”
„Avem timp, până la trenul meu. Condu atent.”
Iar am reluat povestea noastră – coincidențele care ne-au adus față-n față – ah, cum puteam rata TOTUL dacă nu se încurcau organizatorii în orare de zbor și cazare. Cât de trist e că eu apucasem să-mi fac planuri de Crăciun singură și hai să ne convingem, iar, că o săptămână în plus, de despărțire, după două în care el a fost plecat, nu e un capăt de lume. Că oricum ne vedem foarte curând și stăm împreună 3 ore.
Blocaj în trafic.
„Ajung. Să știi că ajung, accelerez cât pot, dar vin spre tine.”
„Te rog, nu te grăbi. Eu te aștept.”
Ies din cafenea și nu-mi mai pun căciula pe cap. Ard, vreau aer. Mai e un pic și mă văd cu bărbatul pe care-l iubesc.
Iubesc !?!?!?!
Cu 2 luni în urmă eram o epavă – uscată, ofilită, secată, vedeam doar asfaltul de sub picioarele mele grele, obosite. Acum nici măcar nu mai pot să merg – alerg prin zăpadă, prind fulgi cu gura și desenez pe geam inimioare.
Sms: „mai salvez din baterie, ajung într-o oră. urăsc iarna, urăsc că pleci. rămâi.”
Plâng, râd, îi spun unui străin grăbit că nu am cum să rămân… Trimit sms cu „hai că după o oră cu mine o să mă duci la gară chiar mai devreme :)”
Simt că râde. Râde, accelerează și vine spre mine.
Se întunecă. Părul meu e creț la loc, șoferii înjură, câinii stau adunați pe capacele de la gurile de aerisire și mi se face milă de cerșetorii care stau chirciți pe stradă.
Sms – „Intru acum în București. urăsc orașul ăsta și șoferii din el. urăsc crăciunul.”
Ne-am văzut la Unirea 10 minute. O veșnicie. Exact cât aveam nevoie să-i văd fața, ochii, zâmbetul, să-i simt disperarea, emoțiile, tropăitul inimii. Degetele lui lungi prin părul meu creț, un sărut lung, important, de capăt de lume…
Țin minte totul.
Tot așa, ninsese…
Doamne, cat de frumos…
multumesc 🙂
Of, cum scrii tu de mi se increteste pielea pe mine 🙂
Si da, asa e cand iubesti din nou ( desi atunci cand esti in perioada de reparatii nu mai crezi asta ) :
„Cu 2 luni în urmă eram o epavă – uscată, ofilită, secată, vedeam doar asfaltul de sub picioarele mele grele, obosite. Acum nici măcar nu mai pot să merg – alerg prin zăpadă, prind fulgi cu gura și desenez pe geam inimioare.”
Senine amintiri. Senin prezent sa-ti fie. La fel si maine. 🙂
multumesc, Lotusull ! e senin si bine. si ningeeee :)!
ZinaZen, scena de film, de film romantic de anii 70, cand inca mai credeam in iubire, cand inca mai credeam ca asa se alearga unul spre celalalt, in zi de iarna, plina de ninsoare dar mai ales de zloata, asa cum este mai degraba anotimpul asta friguros la oras. Iti dai seama, sper, ca nu inteleg de ce s-a terminat cand eu caut uimita continuarea povestii pe ecranul laptopului.
Da, nu te mai intreb nimic, am invatat sa inteleg. O trista lectie de viata.
La fel alergam si noi prin zloata de afara si, zau, ca nu simteam umezeala ce mi se strecura tot mai misel in cizme de a ajuns pana la urma si in suflet de unde, nu stiu cum si nici cand, a disparut.
bine ca a existat. m-am gandit si eu de multe ori, la rece, cum era sa ne fie daca nu se topea zapada in primavara …
in secret iti spun ca ne emotionam foarte-foarte tare si acum, cand foarte rar si doar intamplator ne intalnim …
te cred 🙂
Ce frumos scrii. Spune-mi ca mai sunteti impreuna 🙂
nu, nu mai suntem :).
…minunat! Si atat de simplu ar trebui sa fie! Dar nu e niciodata asa… simplu…
noi suntem cei care complicam lucrurile. din teama, neatentie, prostie …
Scrii atat de frumos si uite, mi-ai adus aminte de o iarna, de un om minunat si de o mare iubire care s-a incheiat asa cum spui si tu ” din teama, din neatentie, din prostie…” Cata prostie!!!E frumos la tine-n suflet, Zinazen!!
multumesc, Lavinia. 🙂