„“

mă-ntreabă lumea

de

Mă intreaba lumea dacă am iubit mai mult de la distanță mare, de la distanță mică sau de lânga mine.

Eu îi raspund lumii că am iubit la fel. Am avut aceeași inimă, același puls grăbit, aceeași viteză de alergare a sângelui prin vene. Somn, nesomn și veghe. Săptâmâni care nu trec și secunde care nu se mai termină. Cand vrei să știi, când te temi să întrebi și ești amețit de culoare, de nou, de viteză. Când îți trebuie urgent, acum, totul. Când riști. Când alergi cu ochii legați. Când vrei să dai totul. Chiar și oricui. Chiar și cui nu cere, nu-i trebuie, nu vrea. Dai din tine, de dinăuntru, din inimă, din soare.

Când … iubești. Și timpul e inimă, iar inima e timp. Stă sau aleargă.

E dor amestecat cu viață, legat ombilical de sens și dezlegat de orice mister al lumii. Explicație pentru orice, pentru totul. Răzbunare. Răsplată. Speranță. Lumină. Zbor.

Am iubit la fel și omul de lângă mine (+/- 15 minute de RATB), care poate să vină sau nu, în funcție de contextul astral în care m-a prins tristețea, dorul sau iubirea, și pe cel de la 2000 de km care reușește să mă repare cu un text scurt de 12 caractere.

Mă întreabă lumea cum știi când e momentul să pleci. Și cum să fii sigură că este soluția cea bună și niciun regret nu-ți va aduce vreo amintire rătăcită, peste ani.

Îi zic lumii că dacă nu ai plecat la timp, trebuie să pleci când ți se face silă. Anume silă. De celălalt, de locul în care te afli, de situația din care încerci să ieși, de lipsa confortului și căldurii din piept. Dar mai ales când simți că nu mai poți, că ți-e greu și ți-e silă de tine. Când nu mai știi ce standarde ai avut și câte concesii și compromisuri ai făcut. Când nu mai ești sigur de nimic. Când crezi că nu vei avea niciodată curaj să pleci. Pleci când ți-amintești toate visele și aspirațiile de cândva. Când nu mai poți. Să minți, să crezi, să te prefaci.

Mă-ntreabă lumea când știi că l-ai uitat.

L-ai uitat, când nu-i mai ții minte pielea. Închizi ochii, îl aduci aproape, dar nu mai ții minte cum simțea palma ta spatele lui. Când buricele degetelor au uitat cum îi simțeau obrazul, iar pieptul tău e deja complet fără pieptul lui lipit de tine.

Mă-ntreabă lumea de ce am iubit bărbați care nu au meritat.

Nu știu ce să-i spun lumii. Eu nu știu cine și ce merită. Și nu știu cine decide asta. Nu știu nici măcar ce vreau eu. Ce-mi trebuie. Și dacă merit ceva, mai mult sau totul. Am iubit pentru că am iubit. N-am plănuit, nu m-am ascuns și nu m-am protejat.

Mă-ntreabă lumea cum e iubirea. E una? E mare? E-mpărțită pe oameni, pe feluri, pe nopți?

Ce să-i zic lumii? Eu nu dau sfaturi, în general. Dar i-aș zice lumii să iubească fiecare măreț, de fiecare dată. Să aibă tot timpul deschise geamurile, porțile, ochii. Să lase lumina să intre și lucrurile să se întâmple.

La orice colț banal de stradă, la 15 minute distanță sau 2000 de kilometri, puteți întâlni un om care vă va face să uitați să respirați. Un om care vă va repara, chiar dacă nu știți că nu mai funcționați. Un om care vă va aduce în casă credință, liniște și siguranță.

Și-n inimă, iubire fără întrebări.

Categorii:
Uncategorized

Comentarii

  • Iar eu ma-ntreb…cum poti oare asterne gandul atat de cu suflet…!?Esti un Om atat de frumos……

    kfree2fly 12 mai 2014 12:25 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title