Am primit o întrebare aseară și n-am știut cum să răspund. Să nu stârnesc, să nu sperii, să nu par mai mult decât sunt…
„Pentru că-mi place și ceaiul de romaniță”, am zis. Romanița e mușețel, în Moldova. Dar mi-e atât de drag acest cuvânt și-această floricică, că nu vreau să-i schimb numele, numai pentru că-n București i se spune altfel…
În copilărie, strângeam flori de romaniță și le uscam în casa mare a bunicii, pe ziare. Toată casa mirosea a tihnă și împăcare.
Mergeam cu fetele la „strâns de romaniță” – aveam o treabă importantă, căutam alei și hudicioare pe unde nu treceau mașini, ca să culegem flori curate. În fiecare zi visam la câte ceva, ne împărtășeam secrete de preț și făceam jurăminte …
Mai târziu, ne ghiceam iubirea-n romanițe. Eu și acum mai fac asta :). „Mă iubește, nu mă iubește. Mă iubește, nu mă iubește.”
——
Stăteam zilele trecute într-un plafar, încercând să-mi amintesc ce-mi mai trebuie. „Ceai de romaniță aveți?” Normal că au … Că doar nu crește doar pe malul Răutului…
În pungă de hârtie, cu flori întregi, parfumate … ah, o bucurie!
Pentru mine, calitățile terapeutice ale romaniței se măsoară în liniști și visări. Înapoi în copilărie, spre inocență și dulceață. Parfum de casă veche, cu o istorie lungă și grea, cu pozele celor plecați, gutui și albume vechi foto. Cu horboțele la geamurile care dau spre cărare, cărarea spre poartă, poarta spre drum și drumul – spre mine acum.
——
Îmi place să beau șampanie, în cămașa cuiva drag. Cafea – la geamul mare al cafenelei noastre. Vin fiert, în cabana noastră de la munte. Negru de Purcari, când ne împăcăm. Afinată – la Sinaia. Chardonnay – când ceva sau cineva lipsește.
Dar câteodată, cel mai potrivit și suficient e un ceai de romaniță. Când în casă miroase a tihnă și împăcare.
🙂
Tare frumos ai scris 🙂
Si mie imi place ceaiul de ” mușețică ” – asa imi place sa-i mai spun. Cu putina lamaie sau in combinatie cu un strop de ghimbir. Desi, beau rar ceai, asociez ideea cu o stare de slabiciune, de boala. Rece, da si atunci se numeste” suc” 🙂
Cafea, daaa, cu miere si cu lapte si cu prieteni.
Cu bauturile mai mult sau mai putin alcoolizate, ma cam abtin. Pentru ca nu rezist la bautura, ma ia repede flama, rad, plang si apoi adorm – si se duce pe apa sambetei tot momentul 🙂
eu multi ani nu am baut ceaiuri si miere, pentru ca le asociam cu raceala. plus, parintii imi pisau medicamentele si mi le puneau in miere, care devenea amara … :).
acum, redescopar gusturi bune.
ghimbir, lamaie, menta, miere – altfel, la 30 de ani :). și romanițăăăăă 🙂 (mușețică :))
si flori de tei 🙂
ei, cand am chef si timp, fac niste combinati de revista :). am un set de portelan vechi, rusesc, frumos – alb cu rosu si negru – o bucurie a sufletului cand pot sa stau linistita sa beau ceai facut cu drag.
..si despre musetel daca scrii,tot despre dragoste-ti iese! Bila alba,Zina..iar! 🙂
🙂 multumesc Dina! Numai nu ma intrebati de Norvegia 🙂 ca s-ar putea sa raman fara bila alba 🙂
altfel, totu-i iubire!
Parca si vad aburii iesind din ceasca cu ceai fierbinte de romanita… musai indulcit cu o lingurita de miere de stup, cum ar spune cei demult plecati. Cald si bine !
eu am lasat chiar si punga de hartie deschisa, sa iasa aroma in casa :). de fapt, asta e aromaterapia mea …
…drept sa-ti spun deloc nu-mi place musetelul,fie ceai sau ba.Numai cum il rasfiri mata,asa povestit,cazut moale din tampla si umbra bunicii,ca o lumina moale pentru sufletul ostoit,ba inca si copilarit in casa mare de demult,mai ca imi dau seama ca il ador de-a binelea si ma supun cununii de romanita pe care ai inchipuit-o asa duios.:)
vai, Mirare, multumesc … 🙂
Tare frumos ai scris, m-a uns pe suflet. Dar n-am putut să nu mă gândesc la faptul că, spre deosebire de generațiile noastre crescute de bunici la țară, copiii și nepoții noștri -pe care îi vom crește noi la oraș- nu vor trăi aceleași minunății pe care le-am trăit noi….Ce păcat!
Multumesc, Gabriela. Si eu ma gandesc la asta de fiecare data cand ma intalnesc cu familia mea din Moldova si ne amintim copilaria noastra frumoasa la tara.
Zina Zen, ai adus liniste cu randurile tale. M-ai teleportat intr-un loc unde nu am fost inca, desi tare mult as vrea sa merg si sa fiu barem cateva zile, cu ceai de tei (imi place aroma de tei inebunitor de mult).
Acu, nu ma supar de or fi si altfel de ceiuri prin preajma, cu aroma dulce acrisoara de preferinta. Ieri insa am baut ceai de racita ce sunt. cu miere si lamaie langa. Azi ma simt mai bine, cred eu datorita ceaiului 🙂
Imi pace sampania, recunosc una mai scumpa, asta de fitzoasa ce sunt dar imi place si unu, doua pahare de vin alb sau rosu dupa conjunctura si dupa companie.
Acu, cand se apropie zapezile de fiecare an, ceaiul ramane un prieten de nadejde pentru destainuiri de suflet 🙂
Moi, mai ales acum, cand e frig, imi vine sa ma duc la tara, desi nu stiu pe cine mai gasesc, nici nu vreau sa ma gandesc cine a ramas si cine a plecat de-acolo. sa stau la cald, rezemata de un perete alb varuit si sa ascult povesti nemuritoare. cu un ceai fierbinte aromat :).
Si-n Oltenia tot romanita ii zicem… Si-mi aduce aminte de bunica, de zilele minunate cand mergeam impreuna sa culegem flori de romanita pentru ceai. 🙂 Ce vremuri de basm erau acelea…
cand am venit in Bucuresti, am tacut vreo cateva saptamani 🙂 ca sa nu scot vreo „perla”.
noroc ca m-am prins la timp ca toti colegii mei sunt din toata tara si toti au cuvinte pe care ceilalti nu le inteleg :).