„Am pariat greșit”, mi-a zis.
——-
Ne-am întâlnit întâmplător, într-o negrabă și liniște matură și din una-n alta am ajuns să vorbim despre „noi doi” de acu’ mai multe toamne.
Este frumos să poți să ieși din carcasă, când nu mai ești cum ai fost, să te detașezi și vezi exact așa cum erai atunci. Cu omul care te-a făcut așa, acum.
Adulți, stinși în pasiune și totuși emoționați, vorbeam despre cei doi oameni prea nebuni pentru un oraș fără spitale.
Este atât de ciudat … Să fii în fața lui și să știi că nu mai mori, nici de dor, nici de drag, nici … altfel. Durerea s-a uitat.
——
Când m-a întrebat ce fac, i-am zis că nu m-am măritat încă. Știam că asta vroia să afle, în primul rând. Sunt tot „eu” sau sunt și „a altuia”? Pentru el contează și acum…
A zâmbit, s-a rezemat și și-a îndreptat privirea îngrijorată spre inelul meu de pe deget. Inelul despre care povestesc puțin. Dar nu lui.
„Nu încă?”
„Nu încă…”
Credeam că dacă-l reîntâlnesc, la suficient de multă vreme după acel „noi doi” incert, dar intens, o să am alte reacții, altă privire, alte răspunsuri.
Credeam că o să-mi amintesc de ce-mi pulsa vena de la tâmplă, de ce nu dormeam, de ce aruncam cu „dar mi-ai promis!” în el și-n urma lui și-a noastră.
Dar eram … liniștită și recunoascătoare pentru această întâlnire.
Chiar funcționează chestia asta cu „lăsatul să treacă”…
—–
Nu se mai putea aprinde nicio scânteie între noi. Era târziu. „E toamnă târzie, baby…” Mai știi? Copaci dezgoliți și frunze…
Uitasem pentru ce trebuia sa ne iertăm. Preț de 5 țigări fumate doar de el, de data aceasta, ne-am privit și încălzit cu amintirea unor nebunii trăite într-un oraș fără spitale.
„Nu trebuia să pariezi atunci. Trebuia să alegi”, i-am zis când a stins a 5-a țigară.
—–
Nu am dormit deloc. Știam că nu va suna, dar am pus telefonul lângă mine.
E ciudat, recunosc că e ciudat să-l revăd, adevărat și-n fața mea, aproape, și să nu mă sune mai târziu cu „Eu sunt. Dormi?..” al nostru.
frumos scris, interesanta si chestia circulara pe care ai format-o…cu raspunsul la inceput si intrebarea la sfarsit, cred ca si experienta de reintilnire este interesanta, asa observi cred cum te maturizezi :).
Pacat ca nu sunt duminica viitoare in oras, mi-ar fi placut sa intru in spatele cortinei.. atat cat sa vad cum se fabrica aceste scrieri 🙂
Multumesc DND. Cu tine e mai usor sa ma intalnesc, ne putem vedea cand esti in Bucuresti. Dar Soacra Mica vine mai rar…
Pai da, durerea se uita. Cu mentiunea ca uneori nu se intampla de la sine, ci trebuie sa lupti/ sa sculptezi in tine/ sa analizezi/ sa reconstruiesti/ sa accepti/ sa te ierti / sa mergi mai departe, sa si sa, etc.
Eu inca sunt putin stanjenita. Stiu ca asa a ales el, asa am ales eu si asa a fost. Dar e ceva in mine ce inca se fereste. Nu ca de un dusman, ci ca de un cunoscut ajuns necunoscut. Si atunci, la intrebarea ” ce mai faci ? ” raspund, invaribil ca bine. Fac bine si atat, restul ma priveste doar pe mine.
P.S.
Ce fain ar fi fost sa locuiesc in Buc., as fi venit si eu la intalnirea aceea 🙂
Dar cu gandul, tot voi fi acolo 🙂
si eu o sa ma gandesc la tine!
si oricum, stiu ca o sa ne intalnim odata si odata :).
multumesc!
Doamne! cat de frumos…mi-a mers direct la suflet! O saptamana minunata va doresc!
Multumesc din suflet, Cris! O saptamana frumoasa si tie!
Mie mi-e frica de intalnire. Poate ca nu a trecut decat un an, si a fost alegerea lui, nu a mea. Am fost pusa in fata unui fapt. Fara cuvinte, fara explicatii, cu neraspuns la telefon… un gol total in jur, ca si cum nu ar fi existat…
Da, las sa treaca timpul, sa uit, sa ascund mai bine zis amintiri care ma fac sa-mi pun intrebari. Dar oare cat timp trebuie sa treaca?
Intre timp ma acomodez iar cu ceea ce sunt si uitasem.
Ar fi probabil prea banal sa spun ca-mi suna, intreaga postare, draga Zina Zen, un dureros „deja vu”, again and again and again. Si totusi, chiar asa este. Dincolo insa de aceasta concluzie am una mult mai importanta de tras, dupa parerea mea. Anume ca barbatii, unii doar, cred eu, indiferent de scolile pe care le-au urmat in paralel, de-a lungul vietii lor, una au urmat-o cu totii: cea a Minciunii Sfruntate, astfel poate fi denumita cu titlu generic. O infinitate de minciuni spuse cu diferite intonatii in glas iar in privire cu aleasa stralucire. La acea scoala, elementara putem sa-i spunem, nu cred ca exista repetenti ci eventual corigenti dar care cu siguranta pana in toamana reusesc sa depaseasca momentul esecului. Cu totii sunt deplin constienti de necesitatea acestui studiu aprofundat si-l urmaresc cu tenacitate sporita cu fiecare succes dobandit in fata preafrumoaselor ramase in asteptare zadarnica. Credeam, candva, ca educatia din familie si drumul parcurs prin diferite scoli ii determina, pe dragii de ei, sa renunte la mizeriile spuse cu nonsalanta. Din pacate , scoala Minciunii Sfrutate este fundamentala pentru caracterul lor, neputand renunta la invataturile dobandite. Iar de cele mai multe ori, discipolii isi intrec maestrii 😀
Moi – sper din tot sufletul sa fie doar unii barbati – absolventi ai scolii descrise de tine. eu oricum sunt o optimista incurabila.
nu in felul de a crede ca toti sunt buni, pana la proba contrarie, eu ma feresc de toti, pana intalnesc pe cineva bun cu adevarat.
e metoda mea 🙂 de a trai nepericulos 🙂
Ei, am vrut sa fiu indulgenta, crede-ma insa ca de mintit, barem putin, mint toti. Asa cred ei ca e normal. Iar daca te burzuluiesti pt fapta lor evident ca tu devii cea foarte greu de convins. Am spus doar „unii” pentru a lasa impresia ca ei sunt buni, de fapt…
🙂
Astazi am descoperit doua lucruri care m-au emotionat la fel de tare, Zin’ textul tau si un video descoperit pe youtube http://www.youtube.com/watch?v=Vf-uChZXptw.
Emotii cu gust de lama.
te pup, Myina si multumesc!
Doamne, zinazen, ce ai facut?!! m-ai facut sa plang, sa-mi amintesc, sa retraiesc, sa-mi doresc, sa astept,…din nou!
Cred insa, ca totusi nu voi tine telefonul langa mine!
Iti multumesc din toata inima pentru postarea ta si iti doresc sa ai parte de iubire.
Mara, si eu iti multumesc!