Făceam alpinism. Urcam același munte.

Am crezut că este suficient să fii în același timp, în același loc. Am crezut în întâmplarea noastră, aranjată de complici invizibili, îngeri, oameni și stele.

Chiar am crezut în noi. Vedeam ce nu vede nimeni, auzeam tot ce se tace, simțeam nebunește, tahicardic.

Dar dacă nu se vede și nu se aude, oare există? Dincolo de mine, dincolo de noi, mai există ceva „al nostru”?..

Ne-am întâlnit întâmplător.

Eu, rătăcită, am ales să urc pe munte. Voiam liniște. Voiam să înțeleg – ce se întâmplă? Cu mine, cu lumea, cu ce-a fost, cu ce n-a fost să fie… Voiam aer, voiam sus, pe cel mai înalt vârf, sub stele. Voiam să simt norii, soarele, vântul. Voiam să mă aud, să mă ascult, să mă cert, să mă iert. Voiam să cred din nou.

Tu fugeai de lume. Tu nu mai credeai în oameni. Tu nu voiai sus, singur, tu voiai mai departe de tot ce ai lăsat jos.

Eu pășeam atent, temător.

Tu doborai copaci și alungai tot ce era viu în drumul tău.

Eu nu te căutam. Tu nu mă căutai.

Făceam alpinism. Urcam același munte.

Apoi ne-am întâlnit. Ne-am speriat. Ne-am urmărit de la distanță. Ne-am adunat curajul și am făcut pași unul spre celălalt. Ne-am studiat. Ți-am zâmbit și ți-am întins o mână. M-ai lăsat cu mâna întinsă câteva secunde, cât să îngheț, apoi mi le-ai luat pe amândouă. M-ai dus sus, mi-ai arătat scurtăturile, locurile de unde se vede cel mai bine cerul, m-ai trecut în brațe peste râul rece și chiar mi-ai făcut o coroană din frunze, flori și măceșe. Apoi mi-ai arătat un loc incredibil de frumos. Atât de frumos, încât am plâns amândoi.

Și mi-ai arătat o cărare – ducea în jos, spre lume, amintiri și chitanțe.

„Eu am știut” – ți-am zis…

Ai stat prea mult printre lupi. Nu mai ai frică, nu mai ai vârstă … Nu ai nevoie de oameni, nu ai nevoie de mine… Nu ai nimic de pierdut, nimic de câștigat.

Cărarea spre oameni a fost, de fapt, drumul spre mine.

Am plâns. Jumătate de drum am plâns. M-am oprit să ascult dacă vii după mine, dar nu mi-am întors capul niciodată.

Pe acea cărare m-am auzit, m-am ascultat, m-am certat, m-am iertat. La coborâre, am înțeles tot ce trebuia să înțeleg. Acolo am început să cred din nou. Mergeam dinspre tine. Mergeam spre mine. Mergeam tot mai sigur, mai hotărât, de parcă știam că la poala muntelui mă aștepți. Sau în primul sat. Sau lângă ușa mea, când ajung acasă. Sau undeva, cândva, mai târziu, când simți că poți trăi din nou printre oameni.

Eu … am ajuns unde trebuie. Eu … nu mă mai tem de nimic. Eu … nu mai trăiesc așteptând.

„Pentru prima oară,

Lumea e a mea,

O lume la picioare,

Știu ce să fac cu ea.”

http://www.youtube.com/watch?v=qG0tP3wy6z8