fără regrete

Mărțișorul meu din anul acesta a avut o formă ciudată și a venit un pic mai târziu de data de întâi a lunii. A fost mărțișorul care mi s-a potrivit „mie-n sută” și, surprinzător, a venit chiar de la mine…

Fără să știu că pot, fără să știu că vreau sau că-mi trebuie, m-am făut eu mie, cadou.

Mărțișorul meu a însemnat răbdare, înțelepciune, pact între inimă și cap, revelație și liniște. Ceața care mi-a învelit simțurile s-a ridicat și, în sfârșit, am văzut toate lucrurile așezate la locul lor. S-a făcut senin și curat, simplu.

Din înveliș, m-am făcut substanță.

Au dispărut nervii, isteria, durerea. Nu am făcut nimic, doar am lăsat să se întâmple, să dispară, să se simtă din nou.

Am văzut atât de clar cum lucrurile de care avem nevoie, vin când trebuie. Am înțeles că vin numai dacă simt că au loc, și rămân, dacă văd că nu au de ce să plece. Pentru că tot de ce avem nevoie, trebuie să se potrivească perfect cu noi, cu starea noastră, cu lumea noastră, cu credința noastră, cu „steaua” noastră.

M-am grăbit să iau decizii înaintea inimii. Am pus argument pe argument și am crezut că știu cum e mai bine. Dar … sunt ierni în care nu ai cum să știi cum e mai bine. Nici pentru tine, nici pentru alții. Sunt decizii pe care nu le poți lua iarna…

Și când aveam pregătit fiecare cuvânt, gest, emoție și reacție, când eram sigură că voi ști să dirijez, să conduc, să rescriu din mers propriul scenariu, a venit primăvara. Cu verde, cu viață, cu nou … Cu mine.

Credeam că știu, că pot, că trebuie. Dar primăvara, se întâmplă lucruri ciudate. Nu știu ce a intervenit între mine și mâna mea, dar nu am reușit să scriu ce credeam că trebuie să scriu. Nu știu cine mi-a pus stăpânire pe amintiri, dar s-au cernut atâtea motive și reproșuri …

Am fost la un pas de a face o greșeală. Dar am reușit să iert. Și cred că am fost iertată. Și sper că m-am iertat și eu.

Nu știu ce a făcut primăvara din mine. Pot fi stăpână pe mine, pe inima mea, pe rațiune, dar nu pot fi stăpână pe un anotimp.

De azi, învăț din nou să respir. Fără orgolii și interpretări proprii despre iubire și nepăsare. Făra regrete, scheme și scenarii. Și ce-o fi, o fi. Eu sunt acolo unde trebuie și știu exact unde sunt.

Vă propun un exercițiu. Luați o coală albă de hârtie și de fiecare dată când vă gândiți la o anumită persoană, desenați o inimă. Seara, înainte de somn, numărați câte inimi ați desenat. Exercițiul nu o să vă ajute să vă măsurați iubirea. N-o s-o aducă pe acea persoană mai aproape, dacă asta e imposibil, nu o să vă aline durerea și nu o să se întâmple niciun miracol.

Dar seara, veți adormi împăcați.

Pentru că veți ști exact unde sunteți.