Pantofi de Tango

Invitația se termina cu „Dress code: smart casual”.

Am citit-o de 8 ori, timp în care în creierul meu erau sute de combinații. Îmi sforțam partea de creier cu memoria – rochia „aia” e acasă sau am uitat-o la curățătorie? Oi fi adus-o de la Chișinău după ultima nuntă la care am fost? Încap în ea? După ce m-am liniștit cu rochia – oricum, orice femeie are acasă câteva rezerve de rochițe negre, doar că are nevoie de „aia”, în care se simte comod – m-a apucat partea a doua de palpitații. Pantofi. Trebuie să port pantofi.

Să nu mă înțelegeți greșit. Îmi plac și port pantofi. Am acasă destui, unii chiar noi, dar … Eu sunt o femeie care aleargă. Chiar dacă stau pe loc, creierul meu aleargă. După serviciu, mă duc la piață sau plafar, la cursul de dans sau librărie, la ceainărie sau narghilea, la nepoțica mea sau în parc, la cosmetică sau manichiură, la film sau concert de jazz, la frappucino sau întâlnirea de „3 săptămâni de când ne-am cunoscut”. Merg repede, depășesc, nu am răbdare să pierd timpul pe drum, așa că, aproape alerg. Și an după an, îmi tot promit că o să mă opresc. O să încep să învăț să port pantofi cu tocuri, o să mă învăț să merg drept, galeș, legănat, nu ca o rățușcă, cum zice P.

Acasă, jos, în dressing, am la îndemână balerini, pantofi cu platformă comodă, pantofi cu toc potrivit, adidași, teniși etc. Sus, în pungi și cutii, am „ceilalți” pantofi. Fiecare pereche are o poveste. Pe cei mov, din piele întoarsă, imoral de înalți – i-am luat când m-am întors din prima mea vacanță în străinătate. Mă întorsesem din Bruxelles și Amsterdam, mama îmi adusese din Vietnam o matase aurie cu reflexii mov și mi-am făcut o rochie pentru nunta unei prietene. Lungă, când pășeam mi se vedea aproape tot piciorul drept. Partea de sus era corsetată, eu eram bronzată și tonifiată, după lungile plimbări pe jos prin capitale europene. Și m-am întors cu o atitudine de „pantofi noi, foarte înalți.”

Pe cei albaștri, sclipitori, i-am luat când eram foarte-foarte supărată. M-au binedispus în magazin și i-am luat la schimb pe un salariu. Sunt superbi și merg perfect cu rochița neagră, luată de la o creatoare îndrăzneață, cu jumătate de oră înainte de a pleca la nunta unor prieteni.

—–

Pe cei roșii, satinați, i-am luat după ce am văzut un spectacol care m-a impresionat foarte mult. Ca o ironie a sorții, unul din momentele spectacolului care m-a lăsat fără respirație a fost un tangou, executat perfect. Nadia, îmbrăcată într-un negru amestecat cu roșu, a vrăjit toată sala: femei, copii, bărbați, omul de la lumină, sunetistul. Mie personal mi-a amintit că sunt femeie. Am sâni și îmi legăn șoldurile când merg. Și asta nu se va termina niciodată, chiar dacă atunci când mă grăbesc, merg ca o rățușcă. M-am dus a doua zi și mi-am luat pantofi roșii, satinați. Să fie, să-mi amintească că sunt femeie.

De 3 ani tot așteptam o ocazie potrivită ca să-i scot în aer, praf și asfalt. Și iată invitația, pe care o citesc a opta oară …

—–

Am avut niște emoții nebune. L-am rugat pe P. să mă însoțească. Are 1,90 și te poți sprijini de el în orice situație. Mi s-au pus 2 cârcei în primele 10 minute de când m-am încălțat în pantofii mei de Tango. În taxi i-am scos și am vrut să sun o prietenă să vină la hotel cu niște balerini. Dar, am rezistat. Cum zic rușii, „Frumusețea cere sacrificii” :).

Când am intrat și am dat direct de zâmbetul lui Alice, am uitat tot textul cu „mă bucur să te cunosc… mulțumesc pentru invitație… mulțumesc penrtu tot ce ai scris… sunt admiratoarea ta… etc etc”. I-am întins mâna și i-am zis că eu sunt Zina Zen. Și știți ce s-a întâmplat atunci? Nu, n-am căzut, nu e nimic legat de pantofi :). M-a pupat, m-a luat în brațe, l-a chemat pe Paul să mă cunoască, mi-a zis că sunt frumoasă, i-a zis lui P. că e norocos să aibă o „doamnă atât de frumoasă și talentată”, m-a întrebat dacă stau aici sau acolo, mi-a zis cât de mult i-a placut acolo și cât ar vrea să revină, cât mai curând… Ne țineam de mână în tot acest timp, și bine că mă ținea, altfel, clar, îmi luam zborul.

Totul era peste așteptările mele. Familia Tango chiar e o familie. Presupun că s-au depus eforturi uriașe pentru a o construi și menține, dar rezultatul este fantastic. Eram pe terasa de la etajul 4 a hotelului unde a avut loc petrecerea, vedeam mănăstirea Cașin, de care mă leagă niște amintiri frumoase, soarele apunea peste orașul obosit și eu mă gândeam la cât de „frumoasă, talentată” și norocoasă sunt. Și ce pantofi frumoși am … 🙂

Și aici filmul meu a hotărât să mai aibă un episod. „Tu esti Zina Zen?” – m-a intrebat Mihaela, pe care abia o cunoscusem. Ok, acum pot să mor… Știți cum e să vezi un om prima dată și el să te știe din tot ce ai scris până acum? Chiar și din ce ai scris fără sa dai importanță unei virgule, unui joc de cuvinte…

—-

Nu sunt ipocrită. Chiar nu m-am așteptat să am toate astea. Ok, „mă” citesc câteva prietene. Bine, ele mai dau linkul vreunei colege, ca să citească despre „venetcă” sau „șorcovi”. Hai că mai sunt moldovence plecate și le este dor să ia pulsul din „piața centrală”.

Dar toate astea, într-un cadru elegant, într-o familie, cu atâta simplitate, cu atâta naturalețe… Nici nu am sperat să trăiesc asta. Da, mi-am mai dorit foarte mult câte ceva – legat de bărbați, de kilograme, de serviciu, de casă, de examen, de familie. Dar să mă simt de-a casei printre scriitoarele Tango – nu, asta nu am trecut niciodată în wishlist-ul meu.

Când am plecat, Alice dădea un interviu. S-a ridicat, a venit spre mine, m-a pupat, mi-a mulțumit că am venit. Nu, toate astea nu mi se întâmplă mie …

—–

Mulțumesc, Alice! Mulțumesc Tango! Mulțumesc Marea Dragoste! M-ați îmbrățișat cu atâta suflet și nu știu cum să vă răsplătesc… Data viitoare o să fiu mai curajoasă, o să mă apropii de Simona Catrina. Sper să nu uit textul cu „mulțumesc pentru tot ce ai scris… sunt o veche admiratoare…” 🙂

——

Mi-a zis cineva demult că sunt o femeie cu mâini de fetiță. Și am un mers caraghios de rățușcă, știu, că mă surprind prin oglinzi și vitrine :).

Dar odată la nu știu cât timp, sunt o lebădă :). Stau drept, privesc liber și merg, legănând din șolduri, în pantofi roșii de Tango. Senzațional! 🙂