sunt așa zile…

Sunt așa zile, când vrei să tragi linie – între tine și tine.

Între tine cu tot ce vrei să strângi de gât sau în brațe, și tine, cu tot ce devii după ce faci asta.

Între tine, cu tot ce ai făcut greșit până azi, și tine, cea pregătită oricând să greșească din nou, chiar acum. Indiferent de costuri și efecte adverse.

Între tine, cea nebună, care ține privirea și jocul oricui, care trăiește în afara lumii, și tine, cea mică, speriată, nehotărâtă, îndurerată, care bate la ușa lumii, din nou.

Sunt așa zile, care încep „complicat” – nu vrei să știi nimic despre tine, când respiri de nevoie și trăiești din obligație. Zile care se schimbă pur și simplu, la banala oră de 14.37, când năvălesc peste tine revelații, iertări și motivații de a face din această zi – cea mai frumoasă zi din viață. Și devii brusc puternică, curajoasă, însetată de sens și de viață, pregătită să rezolvi totul. Totul!

Sunt zile de femeie normală. Care știe ce și cum, dar nu poate. Iar când știe că poate, nu știe dacă mai vrea. Iar când simte că vrea, când renunță la gândire, limitări și judecată, se transformă într-o formă frumoasă cu simțuri, emoții și reacții. Fără control, teamă și orgolii.

Zile când nu te mai doare durerea.

Sunt zile cât se poate de normale. Cu cât totul e mai încurcat și începe mai rău, cu atât devine mai limpede și ușor de asumat, recunoscut, trăit și trecut peste. Mai ușor de spus articulat, cu cuvinte întregi, pe silabe: e corect și asa, și invers. Important e să fii tu fericită și să nu te temi. Și să-i spui și lui asta.

Pentru că tot timpul e un El în schema asta.