Cea mai fericită am fost când l-am cunoscut, înțeles și asumat pe „Acum”.
Suna, cumva, banal și comercial „now or never” și deseori credeam că si eu mă ghidez după reguli instinctive, luate spontan, cu inima și sângele din vene.
Mă speriam, totuși, când mă gândeam că nu sunt pregătită, nu e timpul, nu e locul, nu e omul, nu e steaua, nu e drumul, nu e contextul, nu e acum, acel „Acum” care trebuie.
Mă amăgeam, consolam, justificam.
Știam că o să recunosc, că o să fie. Eram sigură. Așteptam să fiu pregătită.
Apoi am renunțat. Am început să port fără motiv mătase și dantelă, să-mi iau bilet de avion la business class și, efectiv, să fac ce vreau. Nu mai amânam, nu mai lăsam pe mai târziu sau altă dată.
Dacă nu o să fiu niciodată pregătită?
Și-n fond, cum o să știu că m-am pregătit anume pentru asta?
L-am ales pe „Acum”. Acum sun, acum răspund, acum întreb, acum îți spun, acum plec, acum încerc, acum înțeleg.
Te iubesc acum. Nu am idee ce va fi mâine sau când eu sau tu vom fi pregătiți.
Mă va cuprinde, știu, iar, spaima.
Voi fi nehotărâtă, nesigură, curioasă. Voi fi tentată, îmi va bate trecutul la ușă, voi avea nelămuriri și incertitudini. Dar voi ști că sunt ale mele, au un motiv, un sens, un rost. Sunt emoții, reacții și stări.
Și toate se vor întâmpla când trebuie.
Acum.
