„Sfârșitul lumii” nu vine când vrem noi

„Sfârșitul lumii” nu vine când vrem noi. Nu când cineva ne-a dat peste nas. Peste orgoliu, peste planuri, peste închipuiri personale. Nu când ambiția dinăuntrul nostru pierde bătălia cu realitatea din jur.

Nu. Sfârșitul lumii vine când e gata corabia lui Noe.

Pentru aproape orice, exista posibilitatea unui restart.

Iubesc și respect viața. Nu e o alegere. Nu e o mantra pe care mi-o repet în fiecare dimineață. E o construcție. O construcție ciudată, și simplă, și complexă, pe care am făcut-o mai mult intuitiv. Am greșit și riscat de nenumărate ori, dar am construit, de mai multe.

Las să mi se întâmple lucruri. Noi, interesante, gustoase, colorate. Pe unele le fac eu să se întâmple. De altele mă mir. Pe unele le primesc cu recunoștință, de altele mă tem. Uneori sunt în centrul punctului de pe „i”, alteori, sunt un simplu observator. Uneori mă joc, alteori sunt eu jucată.

Pierd, câștig, zbor, cad, alerg, mă opresc.

Pot să mă aricesc, să mă încrunt, să ridic sprânceana. Pot să fac o pauză de la mine și de la oameni. Pot să renunț la un vis, dacă am plâns deja de două ori. Pot să las omul să plece, dacă văd că asta își dorește. Pot să renunț la un om, dacă … pot. Pot să spun „Tu!”. Pot să spun „Nu!”.

Totul – iubind și respectând viața.

Îmi plac până la limita de sus a cerului oamenii simpli, plini de pasiune, sevă și viață. Oamenii care știu unde sunt, ce au de făcut și fac cu grație și eleganță totul. Profesioniștii. Oamenii cu care ți-e confortabil. Cu care trece imediat timpul. Și timpul prinde valoare și sens. Oamenii care te motivează. Care te fac să vrei. Să citești, să progresezi, să muți granițe și munți din loc. Modelele de curaj și demnitate. Oamenii care îți dau siguranță. Și putere de a merge mai departe, după ce crezi că ai pierdut totul. Oamenii care-ți arată cum să treci peste nimicuri și lucruri lipsite de importanță. Oamenii care te fac să vrei să fii bun. Mai bun. Cel mai bun.

Îmi plac oamenii și lucrurile care mă inspiră. Tot timpul sunt în căutarea lor.

Imediat ce întâlnesc vreun om „genial” – pe scenă sau în backstage, în carte sau pe coperta ei, pe stradă, la sfîrșitul unei petreceri sau pe același peron, mă apuc de curățenie. Arunc toate inutilitățile și intru într-o detoxifiere spirituală.

Atunci slăbesc, dorm normal, mă hrănesc sănătos, citesc mult, văd totul și las să mi se întâmple viața. Uit și iert cu o ușurință fantastică. Cochetez. Am aventuri… Am timp pentru absolut tot ce-mi trece prin cap. Concerte, spectacole, evenimente, oameni, drumuri, marketuri, curățătorii… Atunci ajung să repar toate fermoarele și flecurile căzute. Atunci schimb becurile, pernele, perdelele, locul mobilei prin casă. Scurtez tot ce e de scurtat și mănânc pe fața mea preferată de masă. La masă. Cu tacâmuri, aranjament floral, lumânări și pahare de vin potrivite. Cu persoane potrivite.

Da, sunt și zile în care fac într-un oribil mod automat totul. Zile în care mi-e trist, mi-e nedrept, mi-e teamă, mi-e rece și indiferent. Zile în care … nu.

Eu le las să treacă.  Pentru că știu: „sfârșitul lumii” nu vine când vrem noi.