În fiecare an, „mă” încep toamna

Când vine toamna, mi se activează  și „alte” simțuri. Sunt domolită, potolită, „acasă”. Mi-e bine, confortabil și nu vreau să schimb nimic. Iubesc mirosul de toamnă, aerul rece al dimineții, schimbarea culorilor din jurul meu. Cred că cel mai mult zâmbesc în acest anotimp. Zâmbesc melancolic, tomnatic, romantic… Mi-aduc aminte de prima zi de școală, de plimbările pe sub castani, de culesul frunzelor în parc, de reîntâlnirea cu băiatul cu un an mai mare, de palmele înnegrite de la nuci, de genunchii verzi, de struguri, mere și pere, de must, de gutui, de dovleci, de ploi cu sens, de ceai cu mentă, de pagini citite și coperți iubite, de pădurea pe care o vedeam de la geamul camerei mele.

Toamna vroia să pară sobră, dar eu știam ca ea se joacă – avea raze aurii și sute de culori, apusuri frumoase și ne aducea mere coapte, cu nuci, miere și zahăr pudră presărat…

Uneori zâmbesc și trist.

Într-o zi de toamnă am plecat de acasă. M-am dus la magazinul universal și am cumpărat o valiză. Prima valiză din viața mea. Pe 3 octombrie trebuia să fiu la Universitatea din București. Bucureștiul îl știam doar de pe hartă, nu cunoșteam pe nimeni acolo, dar nu-mi era frică. Eram entuziasmată, nerăbdătoare, fericită că o să pot să fiu cum vreau eu și nu cum mă știu ceilalți. Deh, 17 ani …

Când am venit acasă și am pus valiza în mijlocul camerei, tatăl meu a început să plângă. (Cu doi ani în urmă, într-o dimineață, viața lui, a noastră, s-a schimbat definitiv. S-a îmbolnăvit. Din senin, fără avertismente, fără semne, fără pronosticuri încurajatoare … După multe și chinuitoare luni, a reînvățat să meargă. Nu vorbea, dar noi ne înțelegeam cu el. Greu, dar ne înțelegeam. Din tatăl nostru s-a transformat în copilul nostru. Eu am înțeles târziu ce se întâmplă. Eram sigură că se va rezolva – cu pastile trece totul, nu-i așa?..)

Și acum mă privea cum așez haine și cărți în valiză și plângea. Din când în când îmi aducea câte ceva util pentru viața la cămin (mi-a adus un ciocan, cuie și mașina de făcut tăiței 🙂 – dar le-am scos din geantă mai târziu, când nu m-a văzut …)

„Mămica – eu nu am curea pentru blugi.”

„O să-ți cumperi la București, acolo sigur o să găsești o curea foarte frumoasă.”

„Dar cum o să știu unde să caut?”

„O să găsești tot ce-ți trebuie, o să vezi.”

În noaptea zilei în care am plecat, mama și-a găsit momentul potrivit pentru o curățenie generală în bucătărie. Dimineața – ceaunele și tigăile străluceau și, ca niciodată, toate erau la locul lor. (Doar în bucătărie…)

Ne scriam scrisori lungi, detaliate, chiar glumeam, dar de fiecare dată când venea poștașul, mă închideam în cameră. Dor, durere. „Cu toate mă pot obișnui, dar nicidecum nu mă pot învăța să gătesc în oale mici.”

——

Am găsit în București tot ce-mi trebuia – facultatea, căminul, Ministerul Educației pentru primul scandal, bibliotecile, cinematografele, parcurile, Palatul Telefoanelor, Poșta, magazinul Unirea, Regia. Am găsit și de unde să cumpăr o curea frumoasă pentru blugi.

——

Toate verile le petreceam acasă. Iar gătea mămica în oale mari, iar mutam masa de la bucătărie, ca să încăpem la masă. Iar trecea repede, iar venea toamna, iar făceam bagajul, iar îmi aducea tatăl meu câte ceva util pentru viața de student … Iar plecam, iar trimiteam o scrisoare lungă și detaliată despre cum m-a întâmpinat Bucureștiul.

——–

Dar, era frumos de fiecare dată.

Luam câte o frunză galbenă din Parcul Central din Chișinău, o puneam la păstrare în cartea verii, îmi luam rămas bun de la toți cei dragi, pe peronul Gării Centrale și urcam în trenul Prietenia. La 6 dimineața eram în Gara de Nord din București – mică și mare, tristă și veselă, nerăbdătoare să-mi trăiesc jumătatea de toamnă în București.

——–

În fiecare an, simt că „mă” încep toamna.

Ea, toamna, vrea să pară sobră, dar eu știu ca ea se joacă.