Ne-am dezamăgit. Noi pe noi, și fiecare, pe celălalt. Noi, cei de-acum, pe noi, cei de la început.
Știu, ne-am promis că o să avem grijă, că vom fi atenți, corecți și protectori. Că nu vom fi ca ceilalți.
Ne-am rănit. Am aruncat cu priviri și cuvinte.
Într-o zi, nu am înțeles ceva. Și din secunda următoare, nu ne-am înțeles nici noi.
„Ne-am înstrăinat…”, ți-am zis, crezând că-mi vei răspunde…
Nu știu dacă mi-ai răspuns după ce am închis ușa sau nu mi-ai răspuns deloc.
Am plecat. Cu pași mărunți, spre lumi mai mari. Spre răspunsuri.
****
Am învățat atâtea … Din plecarea mea și tăcerea ta. Din spațiul dintre noi, care în nicio zi nu a devenit mai mare sau mai mic. Din construcția noastră. Din ruinele noastre. Din cenușa noastră.
Am învățat că noi, cei de acum, nu mai suntem noi, cei de la început. Nu suntem nici perfecții, nici anonimii acestei lumi. Nu suntem nici copiii, nici stăpânii ei.
Am învățat că nu mai suntem frunzele aceluiași ram și nici șoaptele aceluiași vânt. Tu nu mai ești geniul meu, iar eu nu te mai pot lăsa să dormi în brațele mele.
Eu nu mai știu să-ți citesc pe buze, iar tu-mi vorbești doar din spate. Câteodată, te apropii încet, din spate și-mi vorbești.
Eu nu mă întorc niciodată. Nu știu cât m-ar costa întoarcerea mea…
****
Cât de străini putem fi, cu atâtea amintiri? Ce facem cu toate lucrurile noastre – alese, făcute, construite împreună? Ne-am trezit în același pat, în atâtea dimineți, ne-am mulțumit pentru atâtea …
Când se prescriu toate astea?..
****
Eu, cea de acum, am vrut într-o seară să te sun. A trecut atâta vreme, că ți-am uitat și cifrele numărului tău de telefon, și zecile de combinații cu care mă jucam în minte, când erai plecat. Am scos agenda mea veche, aia veche, cea mai veche. Unde am transcrise cuvinte din melodiile adolescenței noastre, visele mele codate, urările de drum bun și bun venit, bilete de troleibus și concerte, frunze uscate și alte părți de viață. Îți trecusem acolo numărul de telefon, pentru „orice eventualitate”. Am căutat cu atenție. Și la litera cu prenumele, și la cea a numelui. Nu te-am găsit.
Știu sigur că te-am trecut în agendă…
Azi dimineață mi-am dat seama. Eu niciodată nu ți-am zis pe nume… Am deschis agenda la litera cu care te dezmierdam. Acolo erai.
10 cifre. 7 litere.
„Ne-am înstrăinat…”
Ma doare sufletul citind. Nu mai am lacrimi sa plang, nu mai am putere sa sper. Fiercare zi si fiecare noapte care trece sapa o vagauna tot mai mare intre noi doi.
As mintii sa nu recunosc ca am presimtit adesea prapastia de langa noi. Dar am mizat pe faptul ca ne iubim si ca nu putem sa ne despartim vreodata. Ca totul e doar o perioada de acomodare. O perioada care va trece.
Mi-e dor de el, mi-e dor de clipele frumoase petrecute impreuna si ma intreb mereu de ce s-a casatorit cu mine stiind ca nu poate renunta la vechiile lui tabieturi, la vechile lui naluci.
Jumatate din sufletul meu il cheama inapoi, indragostit si fericit langa mine.Iar cealalta jumatate imi spune sa fug fara sa ma uit inapoi.
Vreau sa scap indiferent cum, dar sa se termine odata perioada asta cenusie in care nu-mi gasesc linistea, nu-mi gasesc rostul.
Si ma intreb adesea: oare o mare iubire cat este de mare daca din cealalta parte se aude adesea sumbru doar ecoul ei?
Ce-ai citit, ce-ai simtit azi care sa-ti faca pielea buburuza ?
Eu te-am citit, te-am simtit pe tine!
Ne-am instrainat…Ma intreb uneori – ca acum – unde e litera cu care dezmierdam…Am citit mai demult niste versuri, nici nu stiu ale cui, din care mai tin minte cam atat:
„Pe strazi, zambete si tristeti – dupa sufletul si povestile fiecaruia…Dar eu sunt bine, cum iti place sa stii / si numai din cand in cand / ma strecor langa tine in gand / atunci cand simti pe pleoape o adiere / sau poate doar o parere…”
Da, uneori se intampla sa ne instrainam de cel de langa noi. Cred ca exista un pretext, adica poleiala de la suprafata, de obicei o chestie agreata social si un motiv profund ptr care la un moment dat se intampla asta. Din cate am vazut si am trait, in fapt e vorba de evolutia diferita a celor doi. Toamna asta m-a prins in dispozitie lucida 🙂
Si ce mult mi-ar placea ca tu, cu condeiul tau magic, sa incropesti povesti-solutii despre vindecare, despre iesirea din impas, despre revenirea dupa o instrainare, despre increderea in sine, despre relatiile sanatoase. Si despre orice mai vrei tu, normal 🙂
„Evolutia diferita a celor doi” … asta simt si eu…Am vrut sa evoluez si am pornit in cautarea lucrurilor care compuneau evolutia mea. Si am indraznit sa ma las condusa de nevoile mele si doar ale mele. Si intr-o zi m-am trezit departe de omul fara de care nu imi imaginam inainte viata mea. Dar am descoperit cele mai ascunse nevoi si m-am lasat sa ma bucur de ele. Tanjind, in acelasi timp, dupa omul „fara de care”.. Iar acum privesc neputincioasa cele doua drumuri si nu stiu incotro sa ma indrept. Catre ce cred eu ca ma face fericita sau catre omul care, in aparenta, „rational” ar fi alegerea mea. Dar sufletul spune altceva. Ce ma fac, ce ma fac?…. Mi-e teama de consecintele oricarei alegeri pe care o voi face!
chiar daca termini cu o intrebare si ai indoielile tale, Mira, mi-ai dat prin comentariul tau, o gramada de raspunsuri.
multumesc!
„Îndoiala este începutul înţelepciunii”. Aristotel 🙂 Intelepciunea, pentru mine, este un concept nou, m-am lasat dominata de sentimente pe tot parcursul meu iar uneori am senzatia ca sunt un copil intarziat care refuza sa paseasca pragul. Imagineaza-ti, asadar, trairile aferente! 🙂 Ma bucur daca acest zbucium interior are si efecte pozitive, macar pentru altii 🙂 Te imbratisez si te apreciez pentru puterea de a-ti exprima trairile.
eu simt ca esti pe un drum minunat.
o seara linistita, Mira!