Cu 2 seri în urmă am scris pe pagina mea de Facebook că sunt derutată. Urma să merg la concert RHCP (trupa pe care am iubit-o chiar și când a început să scoată muzică mai comercială) și nu simțeam pic de entuziasm în coșul pieptului. În 1999, când au venit cei de la Metallica pe Stadionul Național, nu am dormit câteva zile de emoția concertului. Hetfield era (și a rămas în continuare) eroul meu și acum mi se îndeplinea un vis – un mare-mare vis. Am dat toată bursa pe bilet, am așteptat ziua concertului ca pe sfânta zi de Înviere și când s-a întâmplat, a fost … magie. Zeci de mii de fani, împreună, cântam melodiile răstra-știute pe de rost. Emoții, adrenalină, entuziasm, energie – am sărit 3 zile. Jur că am sărit. Nu puteam sta, nu puteam dormi, nu puteam mânca, mă scutura emoția acestei experiențe. Mi se făcea pielea de găină când îmi aminteam cum am cântat împreună cu Metallica melodiile care ne-au ridicat, așezat și tulburat în anii formării noastre.
Am fost la mii de concerte de atunci, am cunoscut sute de artiști, de genuri diferite. Am mai fost la Metallica, am fost la GnR, Depeche Mode, Aerosmith, Madonna, Roxette, Faithless, Lady Gaga și multe alte formații cu care am sărit și cântat/țipat, dar acea experiență nu s-a mai repetat niciodată.
Poate că a fost primul meu concert pe un stadion adevărat, cu sunet adevărat și mii de fani adevărați… Poate așa simțeam la 20 de ani?…
—-
Văzând că se apropie ziua concertului și electrocardiograma mea arată la fel, m-a cuprins un val de tristețe: dar chiar nu mă mai bucură un concert? Unde am pierdut acel „can’t wait”?
De ce nu mi se oprește inima-n loc când mă gândesc cum o să cânt melodii din „tinerețea noastră”?
Oare se obțin prea ușor lucrurile după 30 de ani?
Ce ar trebui să-mi doresc ca să mor de nerăbdarea apropierii acestui ceva?
De ce nu mai sar câte 3 zile, plină de viață, energie și emoție? (bine, nu mai sar că nu mă lasă doctorul meu de spate :))
Oare, atunci când am învățat să mă bucur de toate lucrurile mici din calea mea, m-am lepădat de bucuriile mărețe pentru 20 de ani?
————-
Aseară am ieșit cu niște prieteni în Centrul Vechi. Din obișnuință, mă uitam la trecători, încercând să le ghicesc povestea. Și văd o figură cunoscută. Atât de cunoscută, încât nu-mi venea numele pe limbă, ca să-l strig. Șapcă, pantaloni strâmți, pulover… Nimeni altul decât Anthony Kiedis – solistul de la RHCP.
Nu zău? – m-am gândit. Ne-am ridicat cu Querida de la masă și ne-am dus după el. Și știți – eu chiar vorbesc engleză :). Până ieri nu eram sigură dacă știu sau nu să vorbesc cu un solist superb cu abdomen cu pătrățele care adună 50.000 de fani pe un stadion național.
Eu, Zina Zen, o femeie a Moldovei dintr-un sat de pe malul râului Răut, stăteam de vorbă-n engleză cu Anthony de la RHCP, care-mi zâmbea și strângea mâna. Mai poți respira după asta :)?
———-
Așa că, am lăsat întrebările și derutările într-o parte. Entuziasmul este o emoție rară. Doar nu ne îndrăgostim în fiecare zi. Nu ne zboară fluturi noi în stomac în fiecare săptămână. Inima noastră nu ar putea face față mai multor surprize decât putem duce. Totul e calculat, proporțional și „pe bune”.
Recunosc, noaptea trecută nu am dormit. Cum săritul în exces mi-e contraindicat, am spălat în sfârșit toate vasele, am făcut curat în sertare, am mai pus una-alta la loc. Și am stat și m-am gândit … dacă așa, din senin, mi-a ieșit unul din cântăreții mei preferați în cale, oare ce mi-ar putea aduce o altă zi banală de marți sau joi? Și ce bine … m-am mai gândit eu tot azi noapte … că nu am făcut niște compromisuri în ultimii 10 ani. Și ce bine … m-am mai gândit … că nu mi-am pierdut (de tot) răbdarea.
Orice întrebare are răspuns. Trebuie doar să faci loc în tine pentru răbdare și credință.
Keep on Rocking 🙂 Viata iti aduce cele mai frumoase lucruri atunci cand esti prea obosit sa le mai ceri!