Are două lumi în ochi.
În ochiul stâng are tot trecutul. Cu flori, oceane și nemărginire. Cu muririle și ne-ntâmplările noastre toate. Cu drumuri, cărări și regrete. Cu amintiri multe și stele căzătoare. Cu toate secundele noastre complete.
Tot împreunul nostru.
În ochiul drept are viitorul. Îndoielile lui, întrebările noastre, fericirile mele.
Toate ridurile noastre.
Știu când, cum și de ce se încruntă. Ce formă și sclipire au ochii când vin. Când plec. Când mă-ntorc. Când plec definitiv, din nou.
Îi cunosc toate vârtejurile. Știu când s-a tuns, când s-a ras, de când nu a mai dormit. Știu dacă e obosit, plictisit sau nervos.
Știu cum îi vine gulerul cămășii pe gât. Știu să-i fac nod la cravată. Și deznod știu să-i fac.
Îi cunosc forma claviculei, zbaterile venelor, distanța dintre alunițe.
Simt când are spatele încordat și când vrea să adoarmă-n poala mea.
Știu când vrea liniște. Când vrea o veșnicie. Când vrea aer.
Mâinile. Știu cum scoate țigara din pachet. Cum comunică. Cum simte. Îi știu atât de bine mâinile…
Știu când vrea să dea foc la tot și să plece. La mine. De la mine. Eu știu când aprinde chibritul.
El știe dacă o să-l sting.
Știe lumile mele. Îndoielile, întrebările, visele mele. Știe când vin, plec, mă-ntorc și plec, din nou, pentru totdeauna.
Mâinile. Îmi știe atât de bine mâinile… Palmele, liniile vieții, încheieturile, cum le strâng în pumni, cum îl mângâi pe cap și măsor distnța dintre alunițe…
Ne știm. Fiecare știe cât este al lui, cât al celuilalt și cât mai rămâne. Pentru viitor. Pentru alții.
Fiecare știe totul. Nimic de aflat în plus, nimic de trăit în minus.
Știm totul. Nu e trist, nu e înălțător.
Este o realitate, la care trebuie să ne raportăm zi de zi, secundă de secundă.
