Eu, în poza mea

Știați că omul nu se poate vedea niciodată în oglindă așa cum este? În momentul în care i se întâlnește privirea cu el, în oglindă, se schimbă, se îndreaptă, ridică sprânceana, se descrețește, își „admiră” șunculițele, își studiază bărbia, observă niște riduri, se încruntă la loc… De fiecare dată când trecem pe lângă vitrine lungi și lucioase, ne uităm: să fie toți nasturii încheiați, părul aranjat, pantofii asortați cu geanta, cureaua cu pantofii etc.

Noi, oameni… Cred că nici măcar nu am încercat să-mi surprind vreodată privirea, să văd ce fac …

Poate din acest motiv, îmi plac atât de mult instantaneele.

Acolo, în poze surprinse întâmplător sau artistic, nu mă prefac. Sunt doar eu. Fără oglinzi, fără public, fără control.

——–

Am o poză veche, pe care încerc să o rup, de mult prea multă vreme. Ne-a prins cineva, întâmplător: eu, foarte tristă și confuză, pentru prima dată în viață, priveam pământul de sub picioare; el: la un pas și jumătate de mine, cu mâinile pe umerii mei. Fotograful nu știa că eu înghețam, iar el îmi dădea vești proaste despre mine. „E prea mult, ca moment. E prea puțin, tot ca moment.”

Fotograful a văzut un băiat care a întins mâinile spre o fată, ca s-o încălzească. De acolo, privirea confuză – aveam umerii fierbinți și un sloi de gheață înăuntru. Eram confuză  – să fac un pas? Înainte sau înapoi? O fi un test, o fază, un vis? Eram foarte tristă, pentru că înăuntrul meu, știam: nu e un test, nu e o fază, nu e un vis.

Nu am rupt poza, pentru că nu vreau să uit momentul „nostru”. Nu știu dacă am iertat și mers mai departe, cum mă laud în fața oglinzii. Știu doar că nu mai vreau  așa poze, niciodată.

——–

Partea bună, după instantanee de genul ăsta, e că ai o „perioadă de spațiu”. Nu de timp, anume de spațiu. Stai drept, în picioare, trează, cu spatele arcuit, cu urechile ciulite. Ești atentă cu tine, protectoare cu tine, îngăduitoare cu tine, miloasă cu tine. Te răsfeți, te studiezi, te ajuți.

Fiind instantaneul tău, experiența ta, înveți că doar de tine depinde când o să zâmbești, reținută, prima dată și când o să fii pregătită să râzi în hohote.

Mintea noastră e ca o parașută – lucrează doar când e deschisă. Și eu cred că deschiși, eliberați și sinceri suntem numai dacă ne trăim ca la carte „perioada de spațiu”.

——–

Ultimele instantanee?

Emoții, strălucire în ochi, privire caldă. Zâmbet deschis, direcție clară și siguranță. Totul e bine.

Puneți peliculă în aparat și haideți să facem niște poze frumoase :).

(sursa pozei)