De ce beau eu Cosmo?

Cel mai și cel mai greu în viață îmi este să fiu sinceră cu mine. Să-mi recunosc chestii. Să mă uit la chestie și să accept că e așa cum este și nu cum cred eu că ar fi frumos să fie.

Cu niște (of, cum trece timpul și cât de proști am fost „cândva”) ani în urmă, un cetățean mi-a indicat discret direcția în care ar fi bine s-o iau, cătinel, că lângă el, locuri libere „nu prea sunt”. Era el destul de bun pentru el. Era el suficient pentru el.

Am luat-o ușor în direcția în care mi s-a zis să merg și m-am oprit la Mega Image’ul de lângă casa mea. Ochi roșii, oftaturi din adâncul orgoliului rănit, idei de răzbunare, străfulgerări de gânduri că e doar o schemă, etc etc. În acest timp, aruncam artistic în coș diverse prostii nerecomandate pentru o viață sănătoasă: ciocolată, chestii sărate, Bacardi Breezer cu aromă de pepene, înghețate de 12 feluri, bomboane, alune, unt de arahide, compoturi de fructe, finetti și tot ce am mai putut să pun în coș ca să-l umplu. Am mers până acasă demn, cu 4 pungi după mine, ascultând sunetul sticlelor care se ciocneau a „Noroc” între ele, așteptând să închid după mine ușa ca să mă pun pe jelit ca la carte: melodii de tăiat venele, mailuri vechi, poze de demult, alcool și multe ambalaje aruncate pe jos.

Ca-ntr-un film vechi, alb-negru, am intrat în casă și fără să mă descalț, m-am aruncat pe pat, cu fața în pernă. M-am ridicat în aproape aceeași secundă, pentru că știam cât de water-proof e rimelul și am zis să mă demachiez mai întâi. În drum spre baie, m-am descălțat, că tot eu fac curat după „jele”. Am deschis Bacardi Breezer, folder-ul „Lama music” și o cutie de arahide în ciocolată și am oftat lung.

Nu-mi era prea confortabil nici acum, așa că am pus înghețata în congelator, că poate, nu o mănânc chiar acum.

Și-n drum spre frigider, din ceruri, m-au luminat multe-multe luminițe și s-au auzit multe-multe tobe: Stop. E revelație.

Dar eu … propriu-zis… nici nu vreau să plâng. Nu simt că am ce jeli. Ceva adevărat sau important. Da, „m-a părăsit”. Da, îi povestisem deja mamei de el. Da, era într-un anume fel. Da, el mi-a zis că nu vrea să fie cu mine. Nu, orgoliul meu nu se simte deloc bine. Nu, nu merit asta. Nu, nu e drept. Și acum ce? Se termină lumea? N-o să mai simt niciodată nimic? N-o să mai vreau să râd cu ficatul niciodată în viață?..

Ba da. Totul o să treacă, să nu ne îngrășăm inutil acum.

A fost atât de ciudat – să îmi recunosc eu, mie, calm, că cineva m-a părăsit. Să reacționez liniștit, înțelegător că s-a întâmplat. Cu mine. Să nu mă mint, să nu caut explicații comode, să nu mă termin odată cu întreaga poveste …

Am avut, desigur, grijă, să nu mi se mai întâmple din astea – să mi se indice vreo direcție de mers, când eu aș vrea să rămân. Alături …

—-

E greu și invers – când cineva se oprește și vrea neapărat să rămâi să bați pasul pe loc. Alături.

E greu să-ți recunoști că tu nu. Tu vrei să mergi mai departe, să vezi ce e după linia orizontului, ce e după nori, ce e după limite. Și încerci să te minți că de fapt, te-ai săturat de atâta mers și că vrei să te oprești și tu…

—-

Acuma, să nu credeți că aș fi o sfântă și pot să fiu tot timpul zen, împacată și sinceră cu mine. Nu am chiar atât de mult curaj :).

Pași mici :).

Zilele trecute, de exemplu, am fost sinceră cu mine și mi-am recunoscut că eu nu beau Cosmo pentru că-mi place… ci pentru că fetele din „Sex and the City” beau :).

(Bacardi Breezer chiar îmi place :)).