Curând. Acum învăț să zbor.

Știți pozele care circulă în atașamente de mail sau pe wall-urile de pe rețelele de socializare – alea cu mese cu lumânări, cu băi aromate și geamuri largi care dau spre mare sau pădure? Cu cabane călduroase sau grădini fără seamăn, cu cești de ceai și cărți deschise, cu nisip, valuri, pescăruși sau cascade? Cu stări de confort, de visare, de vacanță, de „vreau!”?

La început, mă uitam ca-ntr-un catalog nemțesc Neckermann ajuns în casa unor intelectuali sovietici care nu au ieșit niciodată din spațiul lor clar delimitat pe hartă.

Când obosesc și-mi las capul pe speteaza scaunului, la birou, mă uit cu jind la perfecțiunea din monitor, parcă simt mirosul lămâilor, căldura soarelui, amețeala unui Pina Colada. Aproape simt briza mării sau mirosul cafelei proaspăt măcinate, a parmezanului scuturat peste paste proaspăt făcute sau a busuiocului verde rupt peste roșii și mozzarela.

Pentru pauza de „spetează” – e minunat. O scurtă teleportare.

Când plec în vacanță, însă, mai tai din buget de la „lângă ocean”, ca să-mi ajungă de alte 2 nopți în plus, de cazare. Renunț la „view spectaculos”, ca să pot să ajung și-n orașul vecin.

Amân vacanțele leneșe, negrăbite, de parcă aș ști sigur că mai târziu – o să am timp de ele. Visez de câțiva ani la un hotel-resort cu spa, soare, albastru amestecat cu alb, liniște și armonie. Și de fiecare dată când dau click pe destinație, perioadă și opțiuni, visul meu cu liniștea și albastru se amână și, de pe card, banii se duc pe ceva … nou, colorat, zgomotos, de ne-ratat, de trezit devreme, de reușit, de cumpărat plasturi pentru bătături, de alergat spre vasul de croazieră care pleacă în două minute.

—-

Acasă, mi-am cumpărat, în sfârșit, masă de lemn, rabatabilă. Ocupă puțin spațiu, dar când am oaspeți, pot s-o întind, să-i așez față albă de masă veche, țesută. Să pun flori, sfeșnice, lumânări, tacâmuri. De fapt, o singură dată am făcut asta. În rest, oamenii mei au mâncat din picioare, nerăbdători, amețiți de aroma amestecată din casă … Vin peste mine în bucătăria neîncăpătoare, fură când mă întorc eu cu spatele, trag masa de cafea în mijlocul camerei, cât pregătesc eu farfuriile și-i găsesc și acum, așezați pe jos, pe covor. Ok, zic. Data viitoare. Bine că putem fi împreună. „Dar să mă lăsați următoarea dată să întind, totuși, masa, da? Să stăm și noi normal, că am crescut, da?”

Am un set de lenjerie din mătase satinată, scumpă, elegantă. Dar nu l-am folosit decât odată. Pentru că o noapte întreagă am încercat să mă cuibăresc, să mă încălzesc, să dorm frumos, pe măsura banilor dați pe aleasa mătase. Până dimineață m-am chinuit să nu alunec din pat și de lângă mine.

—–

Am găsit descrierea perfecțiunii în cărți, pe cd-uri, la concerte, la alții. Dar am ajuns să mă văd cum sunt, în ochii prietenilor mei, ai celor apropiați – care au rămas și mers cu mine, indiferent de orice. Mă văd în reacțiile și emoțiile oamenilor noi, pe care-i cunosc, iată, și datorită acestui loc – Marea dragoste. Mă văd în mailuri, în îmbrățișări strânse, în tremurul vocii, în „mulțumesc” și „când vii acasă?”. În atâtea detalii…

—-

Nu vreau ceva măreț, perfect, din cărți, de la alții. Vreau ceva al meu.

Nu vreau să iau ce rămâne. Vreau să construim, împreună.

Nu vreau lux. Vreau cămin, căldură. Vreau un loc luminos, un pat în care să mă cuibăresc și să dorm frumos. Singură sau cu bărbatul lângă care să mă trezesc zâmbind. Noi sau cu cineva al nostru între noi. Toți trei sau toți câți or fi. Cu oaspeți rămași peste noapte, cu pisică, cu câine – cu oricine vrea să fie în „family portait”. Care a rămas și merge cu mine/noi înainte, indiferent de orice.

—–

Puțin. Doar un zbor ne desparte.

Curând. Acum învăț să zbor.