Uneori, când văd că nu mai înțeleg unde mă doare și de ce mi-e dor, înot.
Înot de-a lungul și latul apelor tulburi, albastre, fără mari tehnici, frici și gânduri. Când obosesc, mă opresc și stau steluță, cu fața spre cer, cu urechile în apă, în liniște totală, ca să nu mai aud combinații de întrebări și răspunsuri. Când simt că m-am odihnit suficient și creierul începe să funcționeze „normal”, calculând distanța până la Soare și înapoi, încep să înot din nou. Pot să înot luni în șir și să străbat zeci de râuri, mări și lacuri. De oceane mă tem, încă. Dar mai am timp și răbdare…
Când simt că vreau să plâng, înot spre nord, spre iarnă. Înot pe spate, printre foci și urși polari, spre aurora mea boreală. Înot să-mi ningă peste ochii închiși și rănile deschise.
Când simt că am chef de joacă, înot spre coastele africane, să-mi văd țestoasele și elefanții.
Când simt că trebuie să mă întorc acasă, îmi culeg, în drum, nuferi și stele de mare.
Cu cât înot mai mult, cu atât mai puțin obosesc și cu atât mai rar îmi vine să înot.
Oamenii aleg să doarmă, să (se) mintă, să amâne, să (se) rănească, să se stingă, să se închidă, să nu mai respire. Eu aș zbura, când nu mai înțeleg unde mă doare și de ce mi-e dor, dar lucrurile se văd atât de mici, de sus…
Așa că, înot. Înot până apele se limpezesc, înot până simt că mă pot întoarce acasă, din nou, campioană.
De dor înot eu, baby.
Poezie!
mi-a venit o pofta de scufundat…
fantastic sentiment!
in realitate, am sarit cu doi ani in urma in ocean, de pe puntea unui vas ancorat intr-un golf. a fost inspaiamantator la inceput, dar atat de Waw :). te duci la fund, nu simti nimic, nu auzi nimic, iti intra apa sarata in nas si urechi 🙂 si incepi sa inoti in sus, spre lumina si aer. si secunda aia in care „insfaci” prima gura de aer si vezi si auzi din nou totul – este tratament garantat: de dor si de toate :).
Dupa textul asta, imi pare rau ca nu stiu sa inot si nu voi putea cunoaste senzatia scufundarii, uitarii, linistii din apa si inotului de dor (recuperez eu cu dorul pe uscat, mai mult decat presupune bunul-simt, dar mi-ar placea sa simt ce se intampla acolo pe sub apa).
Frumos, Zenuta! Tare mi-ar placea sa te cunosc 🙂
Draga Natalia – cu prima parte – nu pot decat sa te indemn la inotat – cand vrei si cand simti ca trebuie.
Cu a doua, e mai usor, cum vii in Romania sau ajung eu in orasul tau (in care vreau sa ajung, poate facem cu D. un plan in acest sens) – cum ne cunoastem si real :).
pana atunci – noroc cu facebook :), avem si fețe :).
exactly the same feelings… 🙂
cel mai mare castig al faptului ca am acest blog este ca mi se confirma ca nu sunt singura „așa” :).
…golful imi suna cunoscut 🙂 ne-am spalat parca mai multe, impreuna dorurile pe acolo. Frumos, tot si articolul, te pup!
una din cele mai frumoase experiente… si mai ales pentru ca am impartit-o cu voi :).
Hola !!!!!! 🙂 Te pup si eu, de-abia astept urmatorul nostru inot impreuna :)!
Emotionant cum descrii atat de bine ce simt eu acum,dar incerc sa inlocuiesc inotul cu o alta activitate, gandurile cu alte ganduri, nestiinta cu invatatura sperand ca macar de data asta informatiile sa-mi ramana cu adevarat stiute si intelese…curaj si la cat mai multe texte pe sufletul nostru!
multumesc frumos, Nadina!
te cuprind, virtual macar!
Tare mi-as dori sa zbor. Uneori cand am norocul sa visez ca zbor se intampla un lucru ciudat – miscarile pe care le fac in aer sunt cele pe care le fac si in apa. Ma trezesc energizata 🙂
inteleg ce spui. uneori si visul despre inot are un efect suficient, la mine :).
daca am putea alege macar odata pe luna ce vis sa avem ….