Tresar din somn. Deschid ochii, îmi dau seama că sunt acasă, sunt în vacanță și mă scufund înapoi în liniște, visări și așternuturi albe de bumbac.
Dorm, dorm, dorm.
Visez, recuperez.
——-
M-a întrebat cineva mai demult, care e cuvântul meu. Nu mi-a luat mult să-l găsesc: „Alerg”. Am descris sentimentul și am dat repede și argumentat asigurări că nu e un lucru rău. Nu fug de nimeni, uneori alergăm împreună, aproape tot timpul ajung prima, înaintea altcuiva.
Știți cum e să ajungi „prea târziu” înaintea altcuiva?..
——
Fac o pauză. Lupt ca dementa cu pornirea de a face ceva – orice, prin casă, prin cap, prin liste, agende și amintiri.
Nu. Nu vreau să fac nimic. Sunt în pauză. Nu pierd timp, nu amân, nu mă ascund.
Resetez.
Pauză și-n sentimente. Le am…
—–
De când am trecut, fără să-mi dau seama, pragul spre maturitate, am știut să cer. Nu știam cui și de ce, nu știam nici cum se face, dar eu ceream: iubire, angajamente, responsabilitate, veșnicie, inele, cuvinte, promisiuni, minuni, șanse…
Apoi m-au dezamăgit, pe rând, toți cei cărora le adresam aceste cereri. Ceream pe loc drept, dintr-un suflet rătăcit și pustiit. Stăteam cu capul plecat și mâna întinsă.
M-am dezamăgit și eu pe mine… Știam că trebuie să schimb ceva… sau totul. La mine, în mine, în jurul meu… Dar cumva înțelept. Nu puteam să-mi risc țara, serviciul și locul pe care făceam umbră …
Așa că am luat o pauză.
Am tăcut, m-am dat la o parte și m-am uitat la tot, cum și de ce se întâmplă.
De atunci, cred cu sfințenie în pauze.
Tot ce e mai frumos și mai minunat, tot ce e special creat pentru tine, lucruri la care nici nu speram sa visez, oameni pe care-i strâng în brațe și cărora nu le-aș mai da drumul, priviri tandre, gesturi pentru care am tânjit ani-lumină, prieteni luminoși și reali – toate astea vin spre tine doar când ești odihnită, pregătită, relaxată. Ochii văd, inima simte, brațele nu au lungime, plânsul se înțelege, iar bucuria nu se măsoară.
Eu știu – fac multe lucruri, diferite; le fac, zice lumea, bine. Mă pricep să pun în mișcare rotițe și să construiesc „palate”.
Dar uneori, mă opresc și mă dau la o parte.
Mă uit cum crește un omuleț. Mă uit cu câtă mândrie își privește un bărbat copiii și soția. În tăcerea și privirea dintre ei toți este atâta iubire, angajamente, responsabilitate, veșnicie, inele, cuvinte, promisiuni, minuni, șanse… Cum ați reușit?..
Mă uit cum cineva mă iubește și prețuiește. Chiar văd și mi se pune un nod în gât de fiecare dată când văd cum cineva mă știe, iubește și are. Necondiționat, ușor, pe-o viață…
Mă uit la unicul bărbat din lume la care nu pot să mă uit.
Mă uit la mine…
————-
Mai am o zi de vacanță, baby.
Și vin la București, la tine.
..mie mi-au dat lacrimile.De frumos ce ai scris!
Draga O.M. si mie mi-au dat lacrimile cand am citit ce s-a scris (cu mana mea, din inima mea).
am inceput sa-l scriu pe 1 ianuarie, pe 2 am mai taiat, pe 3 am mai adaugat :). cand l-am recitit, m-am emotionat si eu. cred ca sunt trairi comune.
Multumesc frumos!
Mie mi-e dor de dragoste… si ce ai scris tu aici imi ridica si mai multe semne de intrebare, sau imi provoaca si mai multe lacrimi… nici nu mai stiu. Pauze am luat, foarte mult timp, prea mult, nu m-am mai gandit la dragoste. Acum stiu ce vreau sa cer, stiu ce am nevoie, doar ca mi-e frica sa cer.
si mie mi-e frica sa mai cer. este atat de greu sa ceri, cand nu stii daca ai voie, daca mai poti, daca … atatia de „daca”.
eu dau, dau din suflet, fara control uneori. si-ntr-o zi, m-am trezit inconjurata de seninatate, cu lumina aprinsa in mine. nu am toata certitudinea din lume, dar sunt cateva secunde pe zi cad simt cum ma inteapa in partea stanga ceva. nu e durere, e constienta mea trezita. sunt secundele in care mi-amintesc ca suntem iubire.
dragostea despre care am scris se refera si la iubirea mamei pentru mine, si la un nepotel care se uita la mine cu atata drag, ca uit ca am plans vreodata, sau ieri :).
sper ca ma intelegi. eu ma inteleg dar nu-mi ajung tot timpul cuvinte pentru asta :).
Te inteleg, zinazen, si iti multumesc ca existi si ca impartasesti cu noi trairile tale 🙂 SI ca ne faci sa ne gandim la noi asa cum de putine ori o facem.
„Mă uit cum cineva mă iubește și prețuiește. Chiar văd și mi se pune un nod în gât de fiecare dată când văd cum cineva mă știe, iubește și are. Necondiționat, ușor, pe-o viață…
Mă uit la unicul bărbat din lume la care nu pot să mă uit.
Mă uit la mine…
————-
Mai am o zi de vacanță, baby.
Și vin la București, la tine.”
Imi suna cunoscut 🙂 Sa fii iubita Zina Zen ! Meriti din plin…
p.s. Scrii minunat !
Multumesc, Gabriela!
Plang…cu sughituri, Nicoooo!!! Cat de frumos, de dureros de adevarat…de emotionant, de viata, de dor, de dragosteeee….
totusi s-a primit de dragoste …. 🙂
te pup, draga mea Ade!
”Cand dragostea vorbeste, vocile tuturor zeilor par a fi adormite in armonia raiului.” (William Shakespeare)
Iubește, zâmbește, trăiește…necondiționat, iar viața-ți va fi o oază!
Toate bune de pe meleaguri nemțene!
Un gând bun, o vorbă pe măsură și-un zâmbet din toată inima!
Cu drag,
Multumesc din suflet! Si sufletul meu are o prietenie de multi ani cu meleagurile nemțene :)!
si totusi… atat de profund. Merci. Te pup!
te pup, veverițo 🙂