Ție pot să-ți spun.

Nu judec, nu recunosc, nu mă ascund, nu mă tem, nu protejez. Chiar scriu despre o prietenă.

Cu câțiva ani în urmă a cunoscut pe cineva care i-a făcut inima să bată ca la pariurile curselor de cai. Am prins-o visătoare, vomitând de emoții, speriată, chircită într-o toaletă. Am ținut-o de un picior în momentele în care aproape-și lua zborul. Am ținut-o de mână, când i s-a ruinat lumea. Am ținut-o de umeri când a trebuit. Am ținut-o în brațe când a cărunțit.

El era căsătorit.

„Nu, nu, nu”, „Nu se poate”, „Nu trebuie”, „Nu se cuvine”, până toate stelele, firele de nisip și apa lumii s-au aliniat și a fost „Da”.

Sunt așa alinieri, când dispare puterea, morala, controlul, rațiunea, trecutul, copilul, judecata. Totul dispare. Și dacă nu săruți omul din fața ta, simți că te pierzi și tu, pe tine. Nu mai contează nimic din ce a fost, din tot ce te așteaptă, dacă brațele persoanei din fața ta, nu te iau „acasă”. Și abia atunci vezi lumina, atunci simți căldura, atunci afli sensul. Numai acolo, în brațele potrivite.

Sunt alinieri, când simți că pentru asta ai venit pe lume. Că nu ai știut nimic până atunci. Că acum poți să mori. Că nu se compară o viață de om cu o zi din asta. O oră. 4 secunde în care te îmbrățișează, înainte de plecare. O fracțiune de secundă în care ți se înfierbântă totul pe dinăuntru, doar la gândul la el.

Eu știu, aproape fiecare a avut parte de fluturi și pierderi de cap.  Ce noroc să trăiești asta! Ce mare noroc să fie reciproc, să fii sănătos, tânăr și liber.

Liber …

El nu era. Avea familie, responsabilități. O societate care-l urmărea. O conștiință „păcătoasă”. O durere fără margini, care nu i-a mai trecut niciodată.

Nu contează cum și cât s-au văzut. Cine a vrut și cine nu, să divorțeze. Când și cum s-a terminat. Nu contează nici un principiu, nicio valoare sau normă de drept, socială sau de alt fel. Știu că lumea e curioasă să știe – s-a aflat? S-a ales? Cine și ce a zis? Cine a renunțat? Cine a plecat? Ce s-a hotărât?

A fost adulter? A fost imoral? A fost o prostie? A fost nebunie?

A fost fericire. Iubire. Iubire cum scrie cartea. Cartea inimii. Iubire cum cer toate venele, toți porii, toată ființa. Iubire adevărată. Salvatoare. Completă. Nici nu poți visa la așa iubire, așa înălțare, așa adevăr despre tine. O știi numai când ți se întâmplă.

A fost fericire.

—–

Peste câțiva ani, ea a cunoscut pe altcineva. Un bărbat liber. Sunt de un an într-un fel de „împreună”. M-am gândit că măcar odată o să mă cheme să o țin de mână, de umeri, de picior, ca să nu-și zborul. Dar nu.

– Cum e? – o-ntreb, încrezătoare. Eu am nevoie de povești, de certificări, de speranță.

– Nu știu. Zice că atunci când e cu mine, e sărbătoare. Aproape uit, când sunt cu el. E frumos, ne potrivim, de fiecare dată când ne întâlnim, eu simt că sunt pe punctul de a mă îndrăgosti. Apoi dispare. Eu aștept, pentru că așa simt. Că trebuie să-l aștept. Nu-mi place. Aproape-mi amintesc cum poate, sau ar trebui să fie. Cum e? Mă împart între așteptare și sărbătoare.

Eu nu înțeleg, deși o aprob din cap.

– Dar lasă asta. Zi-mi de tine. Ești fericită?

– Ție pot să-ți spun…