cum am învățat să-mi frâng voința

În comentariul de la ultimul articol, Liliana întreba, retoric probabil, ce faci când „te sufoci de dor dupa ce a fost”. Sunt milioane de pilde cum nu s-a murit de dor. Și doar câteva exemple de topit și stins, la propriu, de mare dor. Sunt acele cazuri triste, frumoase, romantice, când după moartea partenerului, pleacă și celălalt, din imposibilitate de a mai fi fără cel drag de-o viață.

——-

Într-o vacanță, plecată cu planuri de somn, leneveală, mâncare și plimbare, am ajuns într-o mănăstire veche, construită în niște peșteri. Mai fusesem odată în acel oraș, dar nu am intrat înăuntru. De data aceasta, totul s-a petrecut atât de ciudat și de repede, inima bătea nebunește și eu aproape alergam în spatele unui călugăr, care mi-a zis scurt că trebuie să mă rog într-un anumit loc. Dacă mă lăsa să mă gândesc un pic, nu cred că-l însoțeam, îi spuneam politicos cum e la mine cu credința și „icoanele făcătoare de minuni”. Dar m-am trezit alergând speriată, surprinsă, confuză printre stânci înfricoșătoare, după un om străin care nu mi-a zis nimic altceva în afară de „Trebuie. Urmează-mă.” Era întuneric, umed, pe pereți se întindeau umbrele noastre și eu mă rugam să nu mi se stingă lumânarea, pe care mi-a dat-o tăcut la intrare. În acea parte a mănăstirii, era legată o funie, de „acces interzis” și recunosc că de câteva ori am vrut să mă întorc și să fug spre lumină, spre oameni. Ne-am oprit de câteva ori, să ne închinăm la icoane, la moaște sau în fața unor mici altare și am continuat să mergem prin labirintul stâncos.

„Aici” mi-a indicat călugărul, ne-am oprit și el a început să citeasca domol și calm, în slavă veche, despre ceva, de la care mi se făcea pielea de găină. Nu înțelegeam decât 10 % din ce spunea, aveam capul plecat spre pământ și încercam să nu plâng. Aveam o senzație pe care nu știu să o descriu, dar pe care sunt sigură că nu o voi retrăi niciodată. Plângeam, dar nu de frică sau durere. Nu era un ritual bisericesc, o minune sau o escrocherie. A fost un moment de lumină. O răscruce, în care a trebuit să ajung ca să înțeleg niște lucruri, să-mi iau rămas bun de la niște oameni, să-i iert pe unii, să-i las în inima mea pe alții. Un loc în care să reușesc să-mi iert greșelile și să scap de frica de a-mi asuma ce am zis, ce am făcut, ce am riscat și de vina pe care o purtam în mine pentru ce nu am avut curaj să zic, să fac, să risc…  Nu știam că aveam în mine atâtea lucruri care așteptau să fie înțelese, plânse și lăsate să plece definitiv …

Nu știu cât am stat acolo. Nu știu ce a citit călugărul și de ce tocmai eu am avut parte de acest tratament, în acel moment al zilei, al vieții mele.

——

Și mai straniu a fost când am ieșit de acolo. Turiștii și credincioșii mă priveau cu invidie (?) și curiozitate. Extrem de rar are cineva privilegiul de a ajunge așa, acolo. Evident, după ce am ajuns la primul calculator conectat la internet, m-am documentat despre loc și întâmplare. Nu am găsit niciun articol despre acel călugăr, doar multe informații despre moaștele acelei sfinte, la care am ajuns să îngenunchez.

Călugărul m-a invitat în chilia sa, să bem un ceai și să vorbim. Până a adus el ceaiul, am avut timp să îmi revin un pic. Și de aici, a dispărut tot decorul „ecumenic”. Mi-a zis de ce e important să bem ceai pe căldură, m-a întrebat de unde sunt și cum e în România. Mi-a povestit despre istoria mănăstirii, politica lumii, direcția de zbor a vântului. A vorbit despre orice, până nu m-a văzut un pic mai liniștită.

Nu știam cine este, ce pot și trebuie să-l întreb, ce trebuie și vreau să aflu. Știam doar că nu trebuie să ratez șansa uriașă din fața mea. O parte a discuției face parte din mine, cea de acum. Întrebările scurte pe care i le-am dat (cred că vă dați seama că nu e vreun vrăjitor sau sfânt, ci doar un om înțelept, bun, cu har, care a vorbit cu mine) au primit niște răspunsuri incredibil de simple și evidente. Exemplele pe care mi le-a dat mi s-au întipărit definitiv în memorie.

La una din întrebări, care începea cu „Cum să fac ca să nu …”, mi-a răspuns calm: „Îți frângi voința.”

——

Dacă beam ceai cu Sean Penn sau orice alt bărbat care mă fascinează în vreun fel, zâmbeam păgubaș a „Ușor de zis, greu de făcut”. Dar acum, în chilia unui călugăr, într-o altă țară, am aflat ca să știu pentru totdeauna – ăsta e răspunsul, asta e soluția. Și este un sentiment incredibil să știi că ai răspunsul la orice întrebare și toate problemele au soluții. Rezolvarea e la tine. Ai cheile de la orice lacăt. Faci orice, pentru că poți totul. Dar când știi că nu se poate, că doare, că nu trebuie, îți frângi voința. E simplu. Prea simplu ca să mai crezi în asta.

——

Ce faci când trebuie să îngrijești un bolnav și pici de oboseală? Când inima pleacă, dar picioarele rămân? Când el te lovește, iar tu îl tot ierți? Când în loc să trăiești mai departe, aștepți, abstract, ceva-ul tău?

„Ce faci când te sufoci de dor dupa ce a fost?”

Intuiți care e răspunsul...