Auzi?

E ciudat cum ne întâlnim ca să ne spunem lucruri, iar când stăm la un metru de omul căruia i-am înșirat în gând mii de cuvinte, atent selectate și puse în fraze special construite, nu putem scoate niciun sunet. Nu ne lasă mâinile, ochii, amintirile, gura, să scoatem nimic din tot ce e de spus.

Dar e de spus? Sau știu mai bine mâinile, ochii, amintirile, gura …

Cuvinte. Adevărate, otrăvite, dureroase. Cuvinte care ar trebui să schimbe situații, definitiv sau pentru o oră. Cuvinte despre stări toxice, imposibile, bolnave, care-ți omoară sufletul. Cuvinte de mărturisire, de recunoaștere, spuse cu voce tare, repetate, zâmbite, asumate. Cuvinte duioase, de eliberare, de adio … Cuvinte.

Am construit castele, orașe, chiar lumi, cu aceste cuvinte. Le-am dăruit altora, m-am rugat cu ele, le-am scris pe margini de cărți despre mine, pe geamuri înghețate și chiar pe pielea unui străin. Străin cu totul. Dar nu am reușit să le scot din mine când trebuie, aproape niciodată. Le-am înlocuit, le-am făcut moi, le-am transformat în glume sau drame, dar nu am reușit, aproape niciodată, să le iau de pe gândul meu brut, din inima mea vie, și să le pun în propoziție,  mai ales când eram la un metru distanță de omul căruia voiam să i le spun. Căruia trebuia să i le spun.

Le-am scris, uneori, ca să nu le uit, iar când le-am găsit, peste ani, mi-au adus mirare. Se poate trece peste atâtea … Se poate trăi fără atâtea …

Cred că aș putea să răspund punctual, dacă cineva m-ar întreba. Dar nu de la un metru distanță.  Și numai dacă m-ar întreba …

Odată, demult, sau ieri, nu mai știu … m-a întrebat cineva cum am știut că l-am iubit. Nu i-am răspuns. Nu pentru că nu știam ce să-i răspund, nu pentru că nu știam dacă l-am iubit sau nu. M-am temut de cuvintele mele.

„Auzi? După ce am tras linie, mai întâi tu, apoi noi împreună, și abia peste mult timp, și eu, am avut de o sută de ori șansa să te rănesc. Dar nu am făcut-o niciodată. Așa am știut că te-am iubit.”

Așa i-aș răspunde. Dar nu de la un metru distanță…