cum e ideal și cum e „acum”

Vorbeam cu prietena mea. Despre iubire, relații, timp, calități, răbdare.

Despre noi – cum am fost, cum am crezut c-o să fie, cum suntem. Cum ne-am dori să fim și să fie …

Ne convingeam că tot ce a fost, a trebuit să fie, iar ce nu – nu. Și că lecțiile, oamenii și întâmplările au fost binevenite și a existat un sens. Iar neîntâmplările – cel mai „ieftin” și comod ar fi să credem că, fie plătim ceva dintr-un trecut foarte-foarte vechi, fie lăsăm pentru un viitor îndepărtat. Pentru „data viitoare”. Vorbeam de alte vieți, alte timpuri, sincronizări și alegeri. Ne miram de nepotrivirile ciudate din trecut, de atracțiile incontrolabile, de aparența unor perfecțiuni, de lucrurile care nu au vrut să se lege sau s-au dezlegat atât de nedrept, atât de prostește și fără de sens.

Ne convingeam că acum iubim mai matur, mai „ales”, mai atent, mai „cu cap”. După care ne convingeam că invers, acum iubim „corect” – necontrolat, ca de sfârșit de lume, de „fie ce-o fi”.

Și tot timpul ajungeam la tema libertății – a noastră, pe care ne e frică să o pierdem, și a lor – pe care ne e frică să le-o dăm. Deschis. Din toată inima. Sincer.

Să iubim necondiționat, liber, fără limită de viteză. Să-i dăm celuilalt tot ce vrea – timp, spațiu, libertate.

Dar câtă libertate?

De unde în mine atâta înțelepciune și încredere? Și de unde atâta răbdare? Și timp? Să-l lași să vadă ce e cu el, ce vrea de la viață, de la tine. Ce poate, ce nu. Pentru ce e pregătit și ce mai are de învățat. Să-și potrivească ritmul, să se-nvețe cu tine…

Pentru că și tu – ai 35 de ani, un trecut, niște limite, o libertate și … un preț deja plătit pentru toate astea.

Eu știu – ideal este atunci când totul merge ca uns, iar unde nu merge, se rezolvă „din mers”. Numai că eu nu am avut niciodată norocul ăsta. Eu nu m-am sincronizat aproape niciodată perfect cu nimeni. La mine niciodată nu a fost ideal. Și din acest motiv nu cred în nimic ideal. Iar libertatea … e un termen extrem de „ideal”.

Pot să dau multe. De unele, nici nu știam că sunt capabilă. Pe altele, numai așa am aflat că le am. Nu-mi pare rău de nimic din ce dau. E un schimb. Primesc, uneori, cât nu pot duce. E un fel de construcție care-și schimbă non-stop forma, denumirea și compoziția.

Prietena mea zice că asta nu e iubire :). Iar eu … nu vreau să o contrazic. Poate că nu e. E doar un moft, o ambiție, o „chestie” egoistă care ține de orgoliu și simțul proprietății. O chestie imatură care mă face să mă simt ba foarte rău, când nu înțeleg, mi-e greu, mi-e departe, mi-e dor, îmi lipsește, n-am răbdare, sunt isterică și nebună; ba foarte bine, când pot să plâng de fericire așa, pur și simplu, pentru că mi-am amintit ceva, orice, legat de el.

Poate că nu e iubire. Pentru că e plină de frici, necunoscut și zone gri. Are diferențe, chestii vechi nerezolvate, tot felul de ispite …

Poate că „acum” nu e iubire. Poate … data viitoare :). Ideal, cu schimb de libertăți și inele :). „Ca la oameni” :).