Valsul Adelei

„El mă privea ca și cum m-ar citi. Urmărea tot ce spun, tot ce fac.”

Din … joc și neștire … „îl ignoram, mă făceam că nu-l văd.”

„Avea țigări.”

****

Împărțeau aceleași țigări, se foloseau de aceleași gesturi. Se ascundeau în spatele fumului ca să nu se dea de gol. Numai de acolo puteau alege cuvintele și privirile potrivite. Trăgeau din țigară ca și când trăgeau din timp.

Încă o oră și va-ncepe totul.

Ora asta … de dinaintea marilor începuturi, în care ești felină, ești femeie, ești demon și creator. Intuiești, te joci, înaintezi, te retragi, urmărești, te sperii și taci. Ești atentă și relaxată, încordată și visătoare, pe cale de a uita tot ce-a fost, ce n-a fost, ce n-a mers sau s-a oprit. Tot ce te-a pregătit pentru această oră, în care împarți cu cineva aceleași gesturi atente, imprudente, delicate.

„I-am mai cerut o țigară și totul a venit de la sine.”

****

„Ce ne facem când simțim că o aventură de noapte se poate transforma într-o aventură de o viață?”

Ce ne facem când simțim prima dată aer în plămâni? Ce ne facem când auzim prima dată marea?  Ce ne facem când toate stelele de pe cer luminează doar bucățica de pământ pe care stai tu în fața omului drag ție?

****

„În sufletul meu e pace. E lumină. Și e bine.”

Sunt momente pe care crezi că le știi. Te rogi să le trăiești, visezi să ți le dăruiască cineva, să te așeze în fața lor, salvându-ți sufletul, pe ultima sută de metri de așteptare. Dar nimic nu se compară cu clipa în care doi oameni care trebuie să se întâlnească, se găsesc.

Dispare frica, totul se iartă. Anume acum se iartă… cei care au greșit, cei care nu au știut, nu au putut, nu au vrut … Toate se așează cap la cap și coadă la coadă, într-un minunat și simplu univers, căruia i-a venit timpul să se întâmple.

****

Timp. Distanță. Probe.

„462,60 km între noi. 287,46 mile și atâta timp strâns și stors în clepsidră. Timp ce acum atârnă de umerii noștri. Îl simți cât e de greu? Îl simți cum îți apasă până și plămânii? Cum, în această apăsare, și inima o strânge? Și uităm să respiram …

… Ai mai citit cuvinte care să însemne atâta? Atâtea? Am simțit emoția înainte ca orice cuvânt al tău să mi-o spună.

… Emoțiile pentru mâine ce le avem de azi, ce le-am început cine știe când, că eu nu pot calcula exact acel moment. Simt doar cum îmi pompează sângele mai puternic spre tâmpla stângă. De ce oare? De la întuneric, de la felul în care m-am așezat aplecată peste tastatură și caut lumina ce bate pe litere… ce sună a gol când le apăs, a plin când le citesc.

… Și atâția pași mai sunt până mâine… Câțiva i-am făcut azi, învârtindu-mă în cameră, precum o leoaică într-o cușcă…. mâine câțiva pași din acei 462,60 kilometri spre London… Am să merg până la bus, apoi până la terminal, apoi am să zbor restul pașilor până la alt terminal, și la capătul pașilor finali vei fi tu. Da, tu!”

****

„El mă privește ca și cum ar fi îndrăgostit de mine. Și îl privesc ca și cum mie încă nu îmi vine să cred asta. Și mă privește din nou… să mă asigure ca e așa.”

****

„E ceva magic în această viață și cred că am găsit secretul ce ne aduce mai aproape de … sursă. El doarme acum liniștit, când îmi știe grija mea față de el, aproape. Îl veghez. Nu mă satur sa îl privesc. Pot să mă îndrăgostesc de el în fiecare clipă. Din nou… E o comoară această ființă. Nu îl cunosc aproape deloc. Nu cred că aș avea nevoie. Mă uit în ochii lui și simt/cred/iubesc toate luminile ce au trecut prin ei, luminile prin care el m-a văzut, și actual, în această viață, și mințit, trecut, în vieți anterioare și paralele, și, inevitabil, în viețile ce vor urma. Trebuie să fie o explicație pentru toate conexiunile ce acum parcă se reiau. Nu se formează acum. Eram conectați într-un mod inexplicabil. Undeva, cândva, cumva trebuie să fi fost… Nu acesta este începutul nostru, nu acum ne-am văzut prima dată…

Când mi-a zis prima dată că mă iubește, urechile mele erau deja obișnuite cu vocea lui, rostind aceste cuvinte. Și l-am crezut.

Și dacă ar fi tăcut, l-aș fi crezut la fel de tare.”

****

Adela există. Este numele ei și tot ce este între ghilimele este copiat, cu acordul ei, din scrisorile pe care mi le-a scris. Este atâta emoție și frumusețe în povestea ei, încât i-am cerut permisiunea să o împart cu toată lumea care crede, și mai ales, care nu crede, că pașii noștri prin lume ne duc exact unde trebuie să ajungem.

Iubirea există. Nu vă îndoiți de ea, nu vă ascundeți, nu vă prefaceți, nu vă temeți și nu vă păcăliți.

Toate conexiunile se reiau, când le vine timpul.