iubirea e mare. cât să țină o planetă în aer.

Povestea e una singură – este povestea unei lumi, a unui univers, a unui întreg fără vârstă. A unui întreg plin de posibilități și șanse. A unui întreg format din energie, emoții și reacții. A unui întreg care, uneori, credem că se repetă, nu ne ascultă, nu ne vede și nu ne înțelege.

Noi venim, plecăm, revenim în această poveste. Sub altă formă, din alte motive, cu alte misiuni și lecții de-nsușit.

Iubirea, de fapt, – povestea, – e una singură, întreagă. Noi rupem, ciupim bucăți din ea, pe parcursul unei vieți și credem că e invers – că am trăit o viață și am iubit de câteva ori.

Dar nu, iubirea e una, mare-mare, cât să țină o planetă în aer, iar vieți, avem mai multe.

Nu ținem minte, nu suntem atenți la detaliile pe care le recunoaștem, la oamenii care ni-s familiari, la liniștea care ne cuprinde într-un anume loc, atât de confortabil și de „acasă”.

****

Darurile care ni se pun în brațe, căzute din cer, „nemeritate” … De unde vin? Cui mulțumim pentru toate astea?

Cui cerem iertare? Pentru timpul pierdut, pentru că nu am fost, când trebuia, pentru amânări, uitări, neterminări, nespuneri, neiubiri?

Pe cine rugăm să ne-ajute? Cine știe exact ce e de făcut, cum e de reparat, câtă putere și răbdare a mai rămas… De câtă iubire e nevoie pentru vindecare… De cât timp – pentru iertare, înțelegere, întregire…

De ce căutăm răspunsul despre noi – în oameni străini? De unde să știe ei care-i fericirea noastră? Noi am ales parola!

****

Am alergie la gluten, știu ce ajunge în parizer, dar una din cele mai frumoase zile din acest an s-a întâmplat pe malul lacului, la Mogoșoaia, împărțind între noi niște sandwich-uri, cu câțiva oameni. Cu care nici măcar nu ne leagă mai mult de trei ani de cunoștință. Nu ne leagă grade de rudenie, ani de studenție sau vecinătate în București. Dar, ah, ne leagă ceva într-un fel indestructibil. Dacă aș ști să explic ce se întâmplă cu noi, împreună, le-aș vinde rețeta guvernelor lumii. Ba nu, le-aș da-o gratis.

Sunt o parte din oamenii mei, din viața mea, din povestea mea, întreagă.

Probabil, asta e menirea mea în viața asta – să trăiesc printre oameni. Să trăiesc! Cu iubire cât … să țină o planetă în aer!