Don’t rain on my parade

„Uneori așteptarea ne maturizează, alteori ne omoară. V-aţi gândit vreodată că o aşteptare nu seamănă cu alte aşteptări?” Octavian Paler

Da, m-am gândit, Maestre.

Uite, iar aștept. De data asta chiar e altfel. Că parcă știu, și parcă văd, și parcă simt… Și parcă am răbdare ?..

Mai întâi, am zâmbit altfel. Cu gropițe și ochi strălucitori. M-am trezit, m-am întins, am tras plapuma peste cap pentru un minut, am sărit din pat și m-am uitat pe geam. Am întins gâtul și m-am uitat, curioasă.

Da. Strada mea e luminată. E multă lumină, nouă, strălucitoare și pare să fie doar a mea, și strada, și lumina.

Am deschis geamul și am lăsat toată lumina să intre și în casă. Iar eu m-am pregătit de paradă. E clar că va fi o paradă, în așa o zi de frumoasă, luminoasă și nouă.

Deschid și ușa casei, să-i las pe toți să-mi vadă gropițele și zâmbetul din ochi. Fac ceai cu mentă, biscuți cu unt și scot serviciul de porțelan.

Nu are cum să nu treacă parada prin dreptul casei mele. Nu are cum !!!

Visul de aseară, ceașca spartă, melodia mea, frunza căzută din cartea preferată … toate prevestesc parada.

Mă spăl cu apă rece, nouă, de izvor tămăduitor de răni și amintiri uitate, îmbrac rochia în care mama l-a cunoscut pe tata, îmi împletesc flori proaspete în păr și ies în fața casei mele.

Pe scaunul din față, sub liliacul înflorit, aștept cuminte. Știu, văd și simt. Și încă am răbdare.

Se amestecă mirosul ceaiului cu căldura soarelui, cu liniștea inimii, cu aroma florilor din păr, cu imprimeul rochiei, cu prospețimea dimineții, cu bucuria sărbătorii.

Știu că vor ajunge aici. Elefanții, fanfara, dansatorii, circul, oamenii gălăgioși și veseli cu baloane și flori, cu povești în limbi și culori diferite.

Știu că nu o vor lua pe altă stradă, știu că nu au uitat, știu că au plecat anume spre mine, știu că nu o să plouă azi…

Când cerul e senin, nu mai e chinuitor să aștepți.