nu mă uitați.

Nu știu de ce dezamăgirile în/din dragoste le-am trăit mai ușor decât pe altele.

În cazul domnilor, tot timpul am putut să spun cu ușurință „Next”, găsind cel puțin 10 motive „de ce e mai bine așa”. Am pus gustul amar al dezamăgirii pe seama mea, uneori. Pe nedrept, poate. Pe seama vârstei, pe seama diferenței, pe seama momentului, pe seama conjuncturii sau a lipsei acesteia, a anturajului, a mamei lui, a profesiei mele, a orgoliului, a formei, a lipsei de conținut, a ținutei mele neinspirate, a faptului că nu îmi place să calc etc.

De fiecare dată, am știut să zic „Next” și să mă liniștesc.

Teama cea mai mare legată de dezamăgire, este, însă, legată de familie, prieteni și apropiați. Vă rog, nu mă uitați, nu mă urâți, iertați-mă!

Când unii oameni au plecat de lângă mine – în alte țări, în alte case, spre alte dimensiuni ezoterice, mi-am dorit din tot sufletul să fiu o amintire plăcută. Chiar dacă știu că pot fi o pacoste. Chiar dacă nu pricep repede și bine, tot timpul. Chiar dacă mă blochez la un cuvânt și pot să stau lângă el, sute de ore, încercând să-i găsesc rima potrivită. Tot ce îmi doresc, este să fiu o amintire plăcută.

Nu mi-e ușor să recunosc, dar mi-a fost greu să accept alegerile unor oameni. Fără legătură cu mine. Graba cu care au spus „Da”, neatenția la propriul suflet, ușurința cu care au trecut peste minciună, înșelat… Transformarea lor… Mă gândesc în fiecare zi că sunt fericiți, că alegerea făcută este cea bună, pentru că au știut, au simțit, au vrut… Și că ochii nu sunt triști, iar tăcerea e, de fapt, meditație. Și că nu ne mai vedem, pentru că nu au timp. Și nu ne sunăm pentru că … așa e în viață. Legăturile se mai subțiază, mai dispar. Fără să fie vina cuiva. Fără să fi/fost/rămas dezamăgit …

Nu știu…

Nu vreau să-mi fie dor sau milă. Nu vreau să-mi fie frică de alegerile pe care trebuie să le fac eu. Nu vreau să fie atât de complicat și delicat. Dar este. Cum poți vorbi cu cineva care a greșit, fără să-i amintești despre asta? Cum poți să te prefaci că totul e bine, când nimic nu este? Cum poți să te abții, să-ți înghiți cuvintele „Pleacă naibii de acolo, fugi, adu-ți aminte ce om minunat ești. Nu vezi că tresari, te-ncrunți și taci? Când ai zâmbit ultima oară? Când ți-a fost bine? Când ți-a fost liniștit?”

Cine sunt eu să dau așa întrebări?

Și cum pot să răspund la „Ce vrei să fac?”

Nu știu. Nu știu ce vreau pentru mine, nu pot să vreau pentru alții. Nu e corect.

Nu-mi aleg lângă mine doar oameni puternici, care știu ce vor, care fac și răstoarnă. Eu adun toți indecișii. Cică cine se aseamănă, se adună. Dar timpul, conjunctura, anturajul, mă mai lasă fără unii sau alții, pe parcurs.

Ba eu dezamăgesc. Nu mă ridic la așteptări, nu sunt un prieten bun, „acolo” când și unde trebuie.

Ba eu mă pierd de oamenii care calcă, din nou și din nou, pe fix aceeași greblă. Aceeași!

Iar eu, nu am nici răspunsuri și nici nu știu să formulez întrebări. Și nu mă pot pune de atâtea ori în locul altcuiva, ca să înțeleg.

Nu știu cine dintre noi doi are dreptate și dacă are vreo importanță asta.

Eu vreau să-i pot păstra pe toți aproape, iar atunci când cineva pleacă, pentru că așa trebuie sau așa e bine, vreau să rămân o amintire plăcută.

Și mai vreau un pic de curaj, de speranță și viitor, acolo unde e nevoie.

Și vreau să nu mă uitați, să nu mă urâți, și să mă iertați.