Îți dau ce vrei, dar ia ce meriți

Depanam amintiri cu o prietena. Vremuri frumoase, tinere, nebune. Mai mare dragul să răstorni pe masă, printre trufe de ciocolată și sticle de sampanie, tolba cu amintiri.

M-a prins într-un moment de „Spun tot” și m-a întrebat:

-Nu-ți pare rău că nu te-ai căsătorit cu AWUEFG?

Tocmai îmi povestise amănunțit cum s-a întâlnit cu el, cum a aflat de promovarea în post, zona de lux în care stă, grădinița prestigioasă la care își duce copiii alintați, cu mașina sa foarte scumpă. Zâmbeam în continuare, neprefăcut, pe bune, sorbind din paharul cu șampanie.

-Nu te chinuiai cu creditul, vedeai mai repede toate țările alea de care îmi povestești. Deși, dacă stau să calculez că dragostea durează 3 ani, acum, poate, oricum stăteam pe balconul meu amețindu-ne ca-n anii tinereții.

Și s-a întristat. Probabil se apropiau de sfârșit și cei 3 ani dintr-a doua căsnicie…

Eu nu știu de unde e teoria asta cu „3 ani”. Nu înțeleg de ce, în general, oamenii vor să calculeze, să prevadă, să-și facă planuri cu anii de iubire, care, zic ei, se transformă în respect și sentimente mai nobile. De ce oamenii, în loc să-și traiască prezentul, fac machete cu viitorul, programează evenimente, construiesc idei, feluri de oameni și așteapă …

Se fac studii, se publică cifre, statistici, prognoze, iar natura – ce are de făcut, oricum face. Fulgerul va fulgera, scânteia va naște foc, focul va arde, ploaia va stinge, iarna va îngheța, iar tot ce îngheață, se și topește.

Nu are niciun rost să trăim mai mult în viitor, gândind cum va fi cel pe care-l așteptăm. Nu vreau sa fiu „așa cum te-am visat, așa cum te-am gandit”. Vreau ca omul să-și trăiască prezentul, să se afle, să se cunoască. Să-și știe fiecare centimetru de piele și suflet.

Vreau ca omul să fie trezit și conștient. Vreau să știe valoarea fiecărui lucru, cât de mic și neimportant nu ar fi pentru alții. Vreau să știe prețul șoaptei, a tăcerii, a pasului dintre noi. Vreau să se oprească timpul în loc în cele 10 secunde de dinaintea primului nostru sărut. Vreau să fie ca mine, în continuarea mea.

Nu vreau modele străine, personaje din cărți străine sau construite de mine în trecut. Nu vreau garanții și contracte. Nu vreau nemuriri.

Nu contează cât va dura – trei zile, un an, trei sau o viață. Dar vreau să simt, să fiu vie, a mea, a cuiva prezent și conștient, care nu face planuri, ci vede, conștientizează și prețuiește.

Și asta nu înseamnă că aștept. Nu înseamnă că mă consolez. Nu înseamnă că nu am mai simțit și altă dată asta.

Pe părinți și copii îi iubim de la început până la capăt, fără pauze. Pe cei plecați de lângă noi – la fel. Așa că nu-mi băgați teorii cu „3 ani” și „transformări de iubire”.

Iubirea e iubire. E tot timpul în noi.

Dar cum să explic asta, chiar și cu trufe de ciocolată și șampanie, în momentul meu de „Spun tot”, cuiva, care simte frică, care vede deja cum se destramă o viață și o poveste?

Vorba lui Pavel Stratan (na, că am ajuns să-l parafrazez :)) –  „Nu uita să cântărești ce-ți dau, dar ia ce meriți.” De la viață, de la tine, de la mine, de la „celălalt”.

———

– AWUEFG? Nu-mi pare rău. Mă bucur pentru el, pare să fie fericit, i se întâmplă ce și-a dorit dintotdeauna.