„O înţelegere cu anii am să fac”

„Cum acolo, în România? Te-ai obişnuit?”

M-am obişnuit şi cu România, şi cu întrebările despre cum m-am adaptat eu „acolo”. Sunt plecată din Chişinău din 1996. Sunt sigură pentru pământul de sub picioarele mele cât să fie „acasă” şi „acolo” în ambele oraşe, şi în Bucureşti, şi în Chişinău. Când povestesc cum e „la noi”, trebuie să menţionez unde. Şi-s doar câteva sute de kilometri între cele două intrări în oraş, între cele două ieşiri din oraş, între cele două „acasă” ale mele.

„Da, totul e bine.” Zâmbesc şi trag de timp ca să-mi dau seama cu cine vorbesc. Este vecinul meu de masă – un bărbat de vreo 45 de ani, cu mustaţă, cu ochi negri, curioşi şi veseli. Sunt la nunta unor prieteni care locuiesc în Franţa, stau la masa invitaţilor din partea naşilor (care sunt finii părinţilor mei şi acum stau în Rusia), iar nunta se „întâmplă” într-un restaurant din Chişinău. O doamnă foarte prietenoasă îmi zâmbeşte şi-mi dau seama ca ar trebui să fie cineva din familie, pentru că atât de cald şi atât de apropiat pot zâmbi doar cei „din neam”. Da, este din neam, pe la al 12-lea minut de explicaţii cu „cine pe cine o luat”, „care pe care ţine”, cine cui o botezat sau cununat, am renunţat să mai urmăresc firul. Mustăciusul, în schimb, aflu că nu e neam, este prietenul naşului şi abia la al treilea „Hai, noroc!” îmi amintesc de el, cum venea vara la noi, când eram la ţară. Doar că lucrurile stăteau cu totul altfel, eu eram mică, el era teenager, nimeni nu pleca nicăieri de acasă şi nu prea uitai că eşti mândru de neamul tău, cel mare şi cel mic…

„E normal în România”, şi-i dau câteva detalii despre ce lucrez, cum o mai duc, cât de des vin „acasă”.

Mă uit la cei din jur. Îi ştiu de când am amintiri. Sunt rude, apropiate sau nu prea :), prieteni de nădejde, cu care am împărţit dureri şi necazuri, nunţi şi botezuri, vremuri şi idealuri.  

De la masa vecină mă priveşte întristat S. – un prieten de-al tatălui meu. Ştiu privirea asta, nu este prima dată când cineva se bucură şi se întristează când mă vede. Eu semăn foarte mult cu tatăl meu. Şi suntem la o nuntă, eu sunt veselă, bună, frumoasă, S. e deja bunic, iar tatăl meu nu mai este. Dar eu sunt bine, mă simt în siguranţă aici. Am rădăcini, am putere, am atâta iubire… Şi mormintele înseamnă iubire.

La o altă masa e un grup mare de francezi. „Hai noroc”-ul lor aduce zâmbete pe toate feţele. 

Recunosc, nu-mi plac nunţile. Nu în sensul clasic. Consider că se pot face mult mai multe lucruri utile cu banii, nervii şi timpul consumate cu organizarea unei nunţi, iar motive de petrecere – sunt destule şi majoritatea, chiar greu de refuzat :).

Nu ştiu dacă vremurile sau oamenii s-au schimbat. Au combinat bucătăria mediteraneană cu cea moldovenească, vodka rusească cu şampania franceză, vestitul coniak transnistrean împărţea spaţiul cu un extraordinar riesling din Alsacia, somonul cu sos de capere avea nişte vecine sărmăluţe – mărunţele, şi-n foi de viţă, şi-n foi de varză. Se vorbea în toate limbile de circulaţie internaţională, eram exact unde vroiam să fiu, unde aveam nevoie să fiu.

——-

De câteva zile, aveam o stare ciudată. Vroiam să plâng şi nu-mi dădea nimeni un prilej suficient de bun. Şi nu aveam chef să inventez eu o poveste nouă sau să caut una veche…  Şi acum, alături de oamenii care-mi cunosc măştile, simţeam că aici trebuia să ajung. Vroiam emoţii şi reacţii. Vroiam duioşie, dovezi clare de bunătate şi speranţă, vroiam sens.

Nu am mai râs în sinea mea de ţinutele caraghioase, coafurile imposibile, celebrul dans în cerc al cetăţenilor adulţi din Republica Moldova. Serios acum – este un fel de ritual nedescoperit încă de cei de la Discovery: toţi, indiferent de melodie, se leagănă de pe un picior pe altul şi dau ciudat din mâini, total nearmonic. Şi în acest timp, practic se mişcă în cerc, sub atenta observaţie a celor care încă sunt la masă. Dacă se adună prea mulţi pe ringul de dans, se face un cerc mai mic, în mijloc. Pe măsura creşterii alcoolemiei în sânge, mişcările necoordonate devin imposibil de urmărit vizual, iar participanţii mai curajoşi încep să sară şi să se scuture, continuând să meargă în cerc. Chiar şi asta, ieri a părut drăguţ.

M-au emoţionat cuvintele simple, spuse cu drag şi cu tremur de părinţi şi de familie. Când lăutarii au cântat o melodie despre „O soră şi-un frate suntem la părinţi”, ochii mirelui şi ai surorii lui, ai părinţilor, ai noştri, s-au umplut de lacrimi. S-au privit toată melodia, fiecare mulţumind în gând pentru norocul de a fi în această familie. Pentru că mireasa are 3 surori, următorul moment lacrimogen a fost la „Fetele lui tata”. Iar când o superbă interpretă din Basarabia, Anişoara Puică, a cântat despre înţelegerea pe care vrea s-o facă cu anii, pentru a păcăli momentul greu al îmbătrânirii, doar francezii nu au plâns. Dar le-am tradus eu câteva versuri :).

M-am ridicat în picioare şi am aplaudat până la durere când nepoţelul meu, venit direct de la un concurs de dans cu premiul I legat de gât (este campion european la dans) a dansat pentru noi, cu partenera sa.

——–

În rest, dans şi veselie până dimineaţă. Chiote, cu accent franţuzesc, dedicaţii, cadouri, surprize, si cel mai important, multă iubire.

Am vrut emoţii, am primit emoţii.

Nu mai pot să spun că nu-mi plac nunţile. Am înţeles – nu-mi plac nunţile străine. Ale noastre, când totul e drag, respect şi emoţie, îmi plac.

—–

Iar eu, „o înţelegere cu anii am să fac, am să-i trăiesc iubind cu mare drag”, vorba melodiei care a rămas blocată în capul meu.