Cât padurile ne dor
Și avem un viitor;
Cât trecutu-l ținem minte
Mai există lucruri sfinte.Nicolae Dabija
Mult prea rar mă emoționează amintirile care nu sunt legate de mine și cei foarte apropiați de mine. Și mult prea rar vorbesc despre aceste amintiri.
Mai țineți minte? Sau, reformulez … știți? Cum e să ai un ideal. Cum e să simți Mândrie, Curaj, Demnitate.
Nu doar tu, ci toată familia, școala, cartierul, orașul, țara.
Să simți la unison cu toată țara Ta, să-ți bată inima în același ritm și să simți, în sfârșit, sânge în vene. Să simți Unitate.
Să simți aer adevărat în plămâni și să vezi cum idealul tău devine realitate. Să simți Libertate.
Tu, împreună cu țara Ta faceți istorie.
Asta simțeau locuitorii țării Mele în 1989 când și-au îndreptat spatele și au ridicat privirea din pământ. 27 august 1989 a fost „Ziua care va lumina un veac.”
Când faci istorie, nu știi asta. Trăiești, respiri, ieși în stradă, strigi, ceri.
De niciunde apare forță, putere, încredere și nu știi de ce ai tăcut până atunci. Și-n locul de unde dispare frica, se naște și crește mare-mare idealul tău și al țării Tale.
Ai puteri incredibile și nimeni nu te mai poate opri din văzut și simțit. Ai identitate.
Și nu există nicio diferență între tine și ceilalți frați ai tăi, între tine și cei care te conduc spre ideal. Ei devin eroii tăi și tu devii eroul lor.
„Sărut tălpile celor care au venit pe jos până aici” – le-a zis poetul Ion Vatamanu sutelor de mii de oameni veniți cu 23 de ani în urmă în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău.
Oameni simpli, curați, cu credință, din toată țara, au venit pentru că trebuiau să vină. I-a pus pe drum conștiința și sufletul.
Oameni în vârstă, părinți cu copii, oameni…
Oameni care au vorbit în șoaptă. Oameni care au gândit în șoaptă.
Așa vremuri am trăit.
——-
Nu am ieșit să facem istorie.
Vroiam românitate. Vroiam libertate. Vroiam Limba Noastră, alfabetul Nostru, imnul Nostru și demnitatea Noastră. Vroiam țara Noastră înapoi.
Laolaltă, poeți, scriitori, țărani, profesori, oameni – plângeam și ne îmbrățișam, bucurându-ne că ne putem atinge idealul.
Am îngenuncheat cu demnitate în fața libertății noastre.
Este un sentiment care nu se compară cu aproape nimic din ce-ți oferă viața. Este un sentiment curat, măreț, înălțător.
——–
Am trăit cu acești oameni, care au luptat ca să-și ia înapoi ce li s-a luat și care, mai târziu, au pierdut ce au câștigat.
——
Mi-e dor de demnitatea de a fi liber.
Mi-e dor de unitate.
Mi-e dor de măreție și înălțare.
Mi-e dor de credință și sinceritate.
Mi-e dor să am un ideal.
——
Aș avea sute de melodii pentru „coloana sonoră” a acestui articol, dar alegerea mea este Angela Bucico, „Libertate”
Mi s-a facut pielea de gasca!
si eu am fost emotionata zilele trecute, ca m-am tot uitat la imaginile de atunci…
Ma bucur pentru ceea ce ai scris, Zina Zen. Putini sunt cei care stiu ca, in Basarabia, lupta pentru limba romana a fost una indelungata si grea. Cartile din Romania au fost zeci de ani interzise; scrisul cu alfabet latin – de asemenea. Am acasa un roman, Martorul,publicat inainte de 1989. E straniu sa citesti o carte in limba ta scrisa cu alfabet chirilic (Deocamdata, eu doar o buchisesc.)Pare patetic ce spun – dar au fost decenii intregi de schilodire a identitatii nationale ROMANESTI ale caror urme se vad si acum.
Dimineata, de pilda, am citit un articol al unui tanar, in care se vehiculau – in mod scandalos, rusinos si intristator – termeni precum ,,natiunea moldoveneasca”, ,,limba moldoveneasca” etc.: inventii ale unui regim de trista amintire.
Ai dreptate, Ioana – invenții.
Am urmarit cu placere cateva emisiuni, cat am fost in vacanta, in Moldova, cu niste oameni extraordinari, care au demarat Miscarea de eliberare naționala in Moldova. Artisti, poeti, scriitori.
Am fost foarte trista ca lucrurile s-au intamplat asa si nu altfel, in continuare, dar m-am umplut de mandrie ca, totusi, mai exista oameni care cred. Chiar si acum.
Zina Zen, emotionanta aducere aminte a unei perioade de euforie revolutionara care insa a cam disparut si de o parte si de cealalta parte a Prutului. Azi altele sunt interesele, fapt pentru care chiar si aceste schimonoseli lingvistice sunt acceptate cu detasare si mult dezinteres. Cator oameni le pasa sincer de faptul ca Basarabia a ramas rupta de tara mama, desi anii 90 au fost atat de prielnici adevaratei reinoiri si reintregiri nationale. Acum, pentru cateva clipe, unii dintre noi, privim nostalgic la ce a fost, la ce ar fi putut sa fie. Cei mai multi, insa, au cu totul alte preocupari si accepta, cu constiinta impacata, situatia actuala. Prea putini sunt cei interesati de Basarabia si de unirea ei cu Romania. Ca sa nu mai spun ca basarabenii, insisi, au cu totul alte ganduri si preocupari, pe alte meleaguri unde, cu certitudine, limba romana, nu este limba tarii.
Am convingerea ca odata trenul pierdut, greu mai vine urmatorul. Poate niciodata.