Să nu te mai temi!

„Păsărilor care s-au născut în colivie, le e frică mai ales de cer.”

Rabindranath Tagore

Nu am mers pe bicicletă din copilărie. Nici măcar nu am încercat să mă urc pe vreuna, să văd dacă mai pot să am echilibru pe două roți.

Principala mea realizare, la 7-8 ani, când am învățat „mersul pe roți”, a fost să-mi înving frica. Cea mai mare frică de atunci era să nu cad jos, la propriu. Dacă reușești să treci de frică  – nu te mai poate opri nici linia de „finish”.

Dar asta nu o poți înțelege – să nu te temi. Să ții ghidonul bine, să pedalezi, să privești în față și să mergi drept. Și „să nu te temi!” – prima lecție, primul secret, primul gust al victoriei.

Acum mi-e frică doar de frică, cât de ciudat nu ar suna asta.

Știu ce se întîmplă când se instalează în mine și jurul meu panică și neîncredere, când încep să se deruleze în cap scenarii triste și viața devine prea grea și complicată. Nu te poți controla, liniști, convinge că totul se rezolvă, nimic nu este „de moarte” decât moartea însăși.

Frica m-a încurcat rău de tot în viață. M-am temut să vorbesc, m-am temut să pășesc, m-am temut să ridic privirea, m-am temut să zic „Da”, cum m-am temut să zic și „Nu”.

——-

Nici nu știu cum am făcut primii pași „pe roți”.

A trebuit să merg pe ploaie și întuneric, într-o noapte urâtă, să duc o veste proastă. Nu avea cine altcineva să se ducă. De atunci, nu mă mai tem de întuneric.

Nu mă mai tem să zbor, să sar, să întreb, să spun, să cer, să cad.

Nu mă tem de vechile temeri, dar, recunosc, sunt mai conștientă și atentă cu realitatea mea, pe care o văd și aflu în fiecare zi.

Acum nu mă lupt cu frica, ci cu înțelegerea. În sensul lui „Nu contează câte cărți ai citit. Contează ce ai înțeles din ele.”

Și învăț să nu mă mai chinuiesc cu cei care încă se tem. De ei, de mine, de prezent și viitor, de „noi”, de „ne-noi”.

——-

Curajul se învață, nu ne naștem eroi. Dar trebuie să fim conștienți și atenți la ce simțim când suntem curajoși – de la prima cursă cu bicicleta până la ocolul lumii.

——

Un turist era condus de un localnic pe niște cărări foarte înguste, pe marginea abruptă a unui munte. Turistul l-a întrebat cum reușește să meargă atât de calm, în timp ce lui îi tremurau genunchii de frică. „Când merg dinspre casă, mă duc după apă. Nu are cum să-mi fie frică, pentru că știu că familia mea are nevoie de acea apă. Pe drum înapoi, mă gândesc tot la familie, cum mă așteaptă și-mi simt lipsa cât sunt eu plecat.”

Localnicul e un erou? Nu. E doar un om care nu se teme.

——-

Așa că, pune mâna pe ghidon, stai drept, trage aer în piept și mergi cu curaj înainte.

Să nu te mai temi!