Ascultam ieri pe cineva, un psiholog, spunea că în zilele noastre, durerea este cea care ne formează ca oameni. Nu virtutea, talentul, munca și disciplina, ci durera ne „învață” cum să trăim după ce am căzut. Nu știu dacă e așa …
——
În viață, nu avem formule, modele, tipare sau soluții de-a gata pentru orice problemă. Nu putem alege cum să simțim – bine sau rău, frumos sau urât, corect sau greșit. Tot timpul simțim adevărat, așa cum este.
Putem greși în acțiuni sau gânduri, dar nu putem greși în simțuri. Plângem la un spectacol bun, râdem când e ceva amuzant, dansăm în stradă, de iubire, strigăm de furie și nedreptate … Trăim.
În timp, învățăm să evităm întâmplările care pot avea urmări prea dureroase.
Învățăm să alegem cu grijă. Învățăm cum să avem grijă de noi.
Ne dezvoltăm răbdarea, ne aflăm măsura, învățăm să tăcem, când trebuie. Uneori, astea-s mai importante decât înțelepciunea, talentul și frumusețea.
Învățăm să comunicăm fără cuvinte, să recunoaștem un „acum” sau „niciodată” din întâlnirea a două priviri.
Învățăm să înțelegem că timpul unor fapte a trecut. L-am pierdut definitiv, irecuperabil. Și învățăm să ne împacăm cu asta.
Învățăm să recunoaștem momentul unei șanse – când trebuie să avem curaj, sclipire, nebunie și un sentiment în inimă, a cărui denumire nu o știu încă, care-ți spune că deși pare ciudat, e înfricoșător și nu te „caracterizează”, trebuie să faci așa, acum. Învățăm că în momentul de după alegerea asta „riscantă”, trebuie să ne împăcăm cu ea și să blocăm orice gând de îndoială.
Învățăm să aducem confort în viață și casă.
Învățăm bună creștere și bun simț, dacă simțim că mai este loc „de crescut” și „de simțit”.
Învățăm să mulțumim pentru ce avem (ce am primit, câștigat, obținut sau muncit) și să dăm mai departe.
Învățăm să iertăm și să iubim, în ritmul și felul nostru.
Învățăm că timpul nu le vindecă pe toate, ci ne alege medicamentul potrivit.
Totul în această viață se învață. Asta ne face mari, nu durerea.
iaca tu mereu scrii ca te bucuri sa imparti orasul cu Kunz, Marius Manole, Oana Pellea, dar eu iti zic ca printre acesti oameni ma bucur ca impart orasul cu tine si chiar mai mult ma bucur ca suntem prietene, ca am impartit zambete, lacrimi, de toate…. astazi mergand pe strada chiar ma gandeam la exact ce ai scris tu mai sus… m-am gandit la ce am invatat, la cum am simtit, cum simt, ce a durut, ce m-a facut fericita si nu stiu m-am simtit deodata libera, mai puternica, m-am oprit, am zambit… si am pasit mai departe… totul este bine, baby 🙂
mai ales zambete am impartit :))).
si eu multumesc 🙂
Din pacate trebuie sa ne doara mult si rau ca sa ajungem sa invatam cu adevarat cum este cu viata asta a noastra.
Zina Zen, uneori scrii parca la comanda, incercam sa deslusesc un mers pe sarma, e greu sa-l invat. Durerea, aia ne omoara incet, miseleste. Pe ea trebuie sa invatam sa o invingem. Singuri e cel mai greu.
Pingback: Învățăm | blog personal