Nu știu exact cum e cu destinul și dacă trăim lucrurile care au să ni se întâmple sau facem noi să vină spre noi. Chiar nu știu dacă e mâna noastră sau a altcuiva – de sus, din suflet, dintr-o credință puternică în ceva. Nu știu.
Vreau să cred că oameni răi nu există. Și că cei pe care s-a întâmplat să-i întâlnim, pot redeveni buni, prin iubire. Vreau să cred.
Și mai vreau să cred că oamenilor buni li se întâmplă lucruri frumoase, iar cele neplăcute vin cu un scop clar și-o morală. Se strâng niște șuruburi slăbite, se așează temelia, se formează baza. Păi cum o să-nvățăm să avem răbdare, înțelegere și compasiune? Cum o să aflăm că există un loc special pentru noi, în lume? Cum o să descoperim valoarea timpului, a omului, a noastră? Cum o să știm când ne e bine, când ne e rău și când nu simțim nimic, nicăieri? Se-ntâmplă – să cădem, să pierdem, să ratăm, să doară. Se-ntâmplă.
Sunt așa zile, în care vreau să schimb totul – tunsoarea, atitudinea, țara, locul mobilei în casă. Nu mai vreau calități, confirmări și susțineri. Dau la schimb pe-o țigară toate capacitățile mele extrasenzoriale de a ierta și înțelege, de a uita și transforma totul în experiență, de a iubi pur și simplu. Sunt așa zile.
În anii pe care-i adun cu grijă, am învățat câteva lucruri de care nu mă îndoiesc aproape niciodată. Unul din ele este că atunci când îți vine să-ți schimbi definitiv destinul, plecând, lăsând în spate fum gros și cenușă, crezând că așa, o poți lua de la capăt în altă parte, mai bine schimbi decorul, pentru câteva zile. Unde nu te-ai duce – te iei și pe tine, așa că, mai bine faci o pauză, pentru tine, cel dinăuntru, ca să vezi altfel de oameni, în altfel de locuri. Învăț.
Săptămâna trecută m-a prins căutând „altfelul” în Istanbul. Într-o seară, ne-am întors la hotel, să las tona de condimente și ceaiuri cinstit-negociate în Egyptian Bazaar. De câteva luni simțeam nevoia culorii, a gustului și aromei turcești. Îmi trebuia altceva, de altundeva, de mai departe. Într-un sfert de oră, cât am stat să mi se încarce bateria, m-am uitat de la geamul hotelului nostru, la stradă. Știți câte forme a luat, în 15 minute? Știți câte s-au schimbat pe străduța îngustă din fața hotelului nostru? Au trecut zeci de vânzători ambulanți, s-au oprit zeci de oameni să cumpere dulciuri, accesorii, flori, fistic, covrigi, fructe sau fresh de portocale și rodii. Zeci de oameni s-au oprit în fața vitrinelor. Zeci de oameni au intrat și ieșit în/din magazinele de pe strada noatră. Am citit zeci de expresii pe fețele oamenilor diferiți care se plimbau liniștiți pe-o stradă pietruită din Istanbul. Și m-a cuprins o liniște cu iz de ceai de mere. Am simțit că pot să mă întorc acasă, pentru că văd din nou – tot ce trebuie. Tot ce îmi trebuie. Văd cum trebuie.
Am înțeles zeci de lucruri, în doar 15 minute, cât am stat cu fruntea lipită de geamul unui hotel, urmărind o stradă pietruită, cu altfel de oameni. Altfel.
Nu știu. Vreau să cred. Se-ntâmplă. Sunt așa zile. Învăț. Văd cum trebuie. Altfel.
sursa photo: Sheila McKinnon/Mira.com
Bine… Asadar asta e filosofia ta de viata.
eu am recunoscut de fiecare data ca ma schimb, asa ca acum – cam da. dar nu raspund pentru ca va fi maine :).
Nu mai stiu ce-mi trebuie, cindva am crezut ca ceea ce am si sint acum ar fi trebuit sa fie ultima mea treapta spre nemurire, atit de mult mi-am dorit ”ceva”-ul asta, – azi mi se pare mizebabil, gol, fals
Ce s-a intimplat intre timp ca o minune sa se transforme in opusul ei?
Stiu ce-mi trebuie, din cind in cind cred ca am gasit locul, starea, insa dupa un timp dispare…
Zina Zen, tu scrii tare frumos 🙂
Zarada, multumesc! Eu cred ca o sa mai plutesti un pic si o sa ajungi pe malul care trebuie. si o sa stiii ce-ti trebuie!
Minunile le facem noi, adica – noi facem loc ca ele sa se intample. asa cred eu :). azi …
Acum cateva zile ,in Roma,pe o ploaie torentiala, fugeam spre hotel ,sa ma adapostesc,cand ,de-odata ,fara motiv ,m-am oprit.
Toata lumea din jurul meu fugea intr-o directie bine stabilita.
Toata lumea se grabea sa ajunga unde si-a propus.
Era o harababura totala,zumzaiala ploii si agitatia multimii facea parca timpul sa-si accelereze rostul si masura.
Iar eu ,uda leoarca am stat pentru cateva minute incremenita in mijlocul trotuarului.
Si ii priveam pe-acesti oameni grabiti,si simteam ploaia cum imi plezneste-obrazul.Si simteam ca eu ,dintr-e toti, sunt cea mai vie,cea mai prezenta in viata asta,cea mai constienta de mine si tot ce ma-nconjoara.Sunt cea mai castigata.
Ca si tine,simteam ca vad tot ce-mi trebuie,ca m-a cuprins o liniste „cu iz de ceai de mere”.
Dupa cateva minute bune de contemplare,uda din cap pana-n picioare,am pornit spre hotel.
Si parca ploaia si-a preschimbat plezneala in mangaieri calde pe obrajii mei reci.
Ea, ploaia ,parca-mi era recunoscatoate ca nu am fugit,ca nu mi-a fost teama de ea.
Imi place mult de tot cum scri.
De multe ori ma regasesc in vorbele tale.
si tu scrii si descrii foarte frumos, e semn ca simti la fel.
te imbratisez!
Nu stiu sa zic decat atat; foarte frumos. Respect si admiratie.
Multumesc mult, Aura.
Nu știu. Vreau să cred. Se-ntâmplă. Sunt așa zile. Învăț… aici sunt deocamdata, dar vreau sa cred ca voi ajunge sa vad cum trebuie, curand…
Ce bine ca existi si impartim aceeasi unda extrasenzoriala!
🙂 chiar, ce bine… Multumesc! imi adceti atat lumina, nici nu va imaginati!