Să fie ca tine sau opusul tău? Opus tot timpul sau cât să alunge rutina?..
Să-ți termine propoziția de pe buze sau să se mire de viziunea ta asupra aceleiași lumi? Dacă e aceeași lume…
Să te surprindă tot timpul sau să-ți răspundă la întrebările din cap? Și tu să știi asta, tot timpul…
Sa fie cu tine sau să fie dorul tău? Un dor frumos, curat, departe…
Să fie ca tine sau în completarea ta? Dar nu opusul tău…
——
Cum să fie, ca atunci când îl vedem, să-l recunoaștem, oprim, iubim și vrem să-l păstrăm?
Mai alb sau mai negru?
——–
Dintotdeauna m-a fascinat momentul în care zâmbești prima dată, la primul gând că îți place cineva.
Niciodată nu e așa cum ți-ai imaginat. Nici el, nici momentul, nici outfitul tău, nici constelația sub care are loc prima reacție chimică. Nici înăuntrul tău nu mai e la fel. John Lubbock zice că „What we see depends mainly on what we look for”.
Și parcă căutăm tot timpul, cum se întâmplă „să vedem” într-o zi altfel?
De unde priveai cu sarcasm natural „usiu-musiu”-rile altora, ajungi să desenezi inițiale, să salvezi numere de telefon cu diminutive aproape idioate, să te miri de lucruri care au fost și vor rămâne la fel și în același loc.
Ce se întâmplă? Că nu poți deveni un romantic incontrolabil, la vârsta și înțelepciunea ta …
——
Cine hotărăște cine să ne placă, cine să ne obsedeze, cine să ne chinuiască, a cui să rămânem?
Dar de ce m-am oprit? Ce are băiatul ăsta? De ce mă gândesc „mai mult decât trebuie”? De ce-i pomenesc numele în discuții despre orice? De ce ard când îmi imaginez ce urmează? De ce mă îndoi de emoții când vorbește cu mine? De ce, brusc, totul are legătură cu el?
Au! Chiar i-am surprins privirea. Au!
Ah, e ora fixă… Se gândește la mine.
Ah, de unde știe Connect R de sentimentul din mine?
Vai, ce pană frumoasă… Cred că a zburat vreo pasăre de aur pe aici…
——
Dar cum s-a întâmplat? Că ieri eram a mea …
Parcă așa era-n toate scenariile, nu?
——
Dar mâine? Cum o să fie mâine? Mai alb sau mai negru?
Mă gândesc…
Sa fie cu tine sau să fie dorul tău? Un dor frumos, curat, departe… cred ca este raspunsul pe care tot il caut… 😉
nuuuuu. nu te opri din cautari. e prea frumos drumul :). cautam intrebari, raspunsuri, ceva vechi, ceva nou :), ceva albastru 🙂
🙂 cred ca atunci cand te indragostesti nu prea ai timp sa vezi cat de alb sau cat de negru… 🙂 vei descoperi asta ceva mai tarziu si asa cum m-ai invatat, abia atunci incepi sa constientizezi si fluturii din stomac! 🙂
Este valabila si partea cu „cat de alb sau cat de negru”, dar atunci intervine selectia; si asa cum spui „Niciodată nu e așa cum ți-ai imaginat. Nici el, nici momentul, nici outfitul tău, nici constelația sub care are loc prima reacție chimică.” :)Dar asa cum te cunosc, trebuie sa fie mult alb, dar presarat cu putin negru, pentru ca altfel devine plictisitor… 🙂
PS si sper sa nu mai primesti indemnuri spre remedii bambuiste 😉 Nu de alta, dar ne strica Zenul! 🙂 🙂 🙂
daca stau sa rascolesc, noi doua, plus C. – avem poza la intrarea in Bambu Mamaia :))))))))))))))))))))))))))))))))))
poza de la intrare 🙂 nu din interior! :)) Eu sincer, nu am intrat niciodata, iar acum regret, pentru ca aveam si noi ce povesti oamenilor! 🙂 iti amintesti cum erau fetele de la intrare, imbracate/dezbracate 😉 iar noi venind la concertul de pe plaja cu 5 pulovere pe noi? 🙂 🙂
ti-aduci aminte ce fețe aveau fetele alea in hotel, cand ne vedeau in halate de baie pe hol :))))))?
si ele cu bigudiuri, unse, supte, nu stiu de ce suparate ;), imbracate in perdele :)))))
Sa fie cu mine, alaturi de mine, in felul lui si in completarea mea. Si eu sa fiu cu el, alaturi de el, in felul meu si in completarea lui.
Sa raman el, sa nu se piarda dar sa se imbogateasca prin mine. Si eu la fel.
Hai, ca iar ai scris asa de frumos ca parca m-a lovit un dor, asa pe undeva 🙂
P.S. Despre maine nu am habar. Cartile de povesti sustin varianta ” si au trait fericiti pana la adanci batraneti „. Cum nu stiu ce sa zic, mai bine tac. Si zambesc 🙂
„Sa fie cu mine, alaturi de mine, in felul lui si in completarea mea. Si eu sa fiu cu el, alaturi de el, in felul meu si in completarea lui.
Sa raman el, sa nu se piarda dar sa se imbogateasca prin mine. Si eu la fel.”
chiar si eu am citit de doua ori :))))). daca i-as spune unui baiat in prezenta caruia imi bate inima repede-repede asta, ar lua-o din loc mai repede decat la olimpiada :).
speriosi baietii in ziua de azi 🙂
si … multumesc!
Hi, hi, am scris-o dintr-o suflare 🙂
Pai, eu zic asa. Daca e ( inca ) baiat, clar, o va intinde la fuga. Daca e barbat, acel barbat, va ramane 🙂
De fapt, ideea e tare simpla. Imi doresc doar ca el sa-si pastreze individualitatea, eu la fel. Sa nu ne pierdem, sa nu ne anihilam, sa nu ne subjugam reciproc. Ci doar sa ne completam in cel mai subtil si profund fel.
Si ma gandeam ca atunci cand ajungi intr-un anumit punct, cuvintele sunt necesare, dar nu sunt totul. Deja te poti intelege la un alt nivel. Dar despre alte forme ale comunicarii interumane, in alt episod, pardon, in alt comentariu 🙂
Si…. cu drag 🙂
inteleg 🙂
eu am marele talent sa trezesc in barbatii pe care-i cunosc, baietii de alta data :).