Jurnal de transformare

Sunt o femeie normală de 35 de ani. Sunt naivă, impulsivă. Mă supăr. Îmi trece. Am zile bune. Zile minunate. Zile excepționale. Nopți lungi. Nopți prea scurte.

Simt că mor, câteodată. Că nu mai pot.

Am început să fac riduri. Înainte de a pierde o noapte, mă gândesc de două ori. Celulită, pretenții, ștachete, multă muncă, organizare, atenție sporită, amintiri, doruri, regrete, grabă.

Mă chinuiesc să slăbesc. Să mănânc mult verde. Să merg mai mult pe jos. Să aflu ce îmi place. Să fac ce îmi place. Să trăiesc frumos. Să aleg bine.

Mai am zile când mă întristez. Când nu simt nimic. Și secunde în care simt că mă prăbușesc. Lupt, fac pauze, caut. Mă agăț de fleacuri. Mă mai mint, mă mai ascund, mă mai las păcălită.

Trăiesc și mă aflu. Ca orice femeie normală de 35 de ani.

Într-o seară, eram la karaoke. Am auzit și cântat de nenumărate ori „Mai frumoasă” de Laura Stoica, că doar e una dintre melodiile mele preferate. Dar în acea seară, brusc, m-am întristat. Mi-am sprijinit capul de umărul lui Andrei, care m-a îmbrățișat imediat.

–      Ce e cu tine?

–      Nu știu. E de la versuri.

–      Dar ești frumoasă…

–      Sunt…

Andrei mi-e un foarte bun prieten. Andrei mi-e noroc. E genul ăla de om, care știe să te îmbrățișeze, când îți cade capul pe umărul lui. L-am cunoscut la un curs despre stil și atitudine, în calitate de trainer. Este stilist și style coach. Genul ăla mișto, care se îmbracă bine și are pe facebook poze cu vedete de televiziune și tot felul de artiști. M-a vrăjit prin felul său simplu, elegant și gustos de a explica lucruri. Timidă, chiar și pe facebook, mi-a fost rușine să-i dau „friend request”, după curs. I-am scris, totuși, un mesaj de mulțumire și el a fost cel care mi-a cerut prietenia. După care ne-am împrietenit și în viața reală. În timp, am ajuns să cântăm împreună melodiile Laurei Stoica la karaoke.

Peste 2 zile m-a sunat.

–      Ce faci mâine? Mă gândeam să trec pe la tine, să te împrietenesc cu șifonierul tău. Când pleci la Paris?

–      Plec vineri.

–      Avem timp. Vin mâine seara.

Pentru că scriu și sunt „o femeie normală de 35 de ani”, multă lume mă întreabă dacă mă simt în vreun fel Carrie Bradshaw din „Sex and the City”. Ei bine, în acea seară am fost. Toate hainele mele au fost scoase din dulap și Andrei, cu o răbdare și delicatețe de excepție mi-a arătat, explicat, povestit despre haine, culori, texturi, atitudine, avantaje, dungi, lungimi și unghiuri.

Mi-a pus parte peste parte și culoare peste culoare. Mi-a capsat, tras în sus sau în jos, legat și desfăcut. Pentru prima dată în viață, stăteam în fața oglinzii și mă minunam de transformare. Nu-mi venea să cred ce forme pot lua formele mele, dacă sunt combinate corect și potrivit.

Din câteva mișcări iscusite, mi-a transformat o fustă în eșarfă și o rochie în bluză.

Nu m-a certat pentru nicio alegere.

Nu a aruncat nimic. Am aruncat eu, a doua zi.

Cu o zi înainte de plecarea mea la Paris m-a programat la hair-stilistul lui și mi-a creat prima „noastră” bluză. Special pentru mine.

La Paris am început să țin „Jurnalul de transformare”. Pentru că a fost important pentru mine. Pentru că m-a făcut să pășesc în aceeași lume, cu pași mult mai siguri. Pentru că o femeie normală de 35 de ani poate să știe ce, dar să nu știe tot timpul cum.

Destinul ne trimite îngeri sub diferite forme. În acel moment, l-am întâlnit pe Andrei. Un om pasionat de formele frumuseții. Un prieten bun și răbdător. Cald, deschis, delicat, frumos, ca om și ca suflet. El m-a ajutat de mai multe ori, în momente diferite ale vieții. El m-a făcut să mă văd. Să mă deschid. Să îndrăznesc. Să știu. Să pot. Să vreau. Să „da” sau să „nu”. Cu încredere, cu viață și curaj. „Sa fiu centrul lumii, eu.”

Îi cânt tot timpul „Tu mă vezi mai frumoasă decât știu eu.”

Din Paris am trimis două scrisori. Care demult trebuiau trimise. Din Paris mi-am luat pantofi. În Paris a început transformarea de care nu știam că am atâta nevoie.

Nu știu ce talente mai am (la karaoke, DJ-ul dă tot timpul sunetul spre minimum, când urc eu pe scenă :)) dar știu sigur că mă pricep să aduc oamenii împreună. Știu că pot face ca ei să se întâlnească. Și pentru că împart cu voi toate gândurile și m-ați lăsat în viața voastră, m-am gândit să împart cu voi și această experiență a transformării. După ce mai aranjez un pic lucrurile, o să revin cu toate detaliile despre o următoare întâlnire frumoasă. Cum scriu tinerii pe Facebook, „Stay tuned” :).

Mai frumoasa. Laura Stoica