Născută în zodia căutării

Marele Dostoevski zicea: „Fii sigur că nu când a descoperit America, ci când a fost pe punctul de a o descoperi, a fost fericit Columb.”

Sunt născută în zodia căutării. Simt și văd cu adevărat numai când îmi sunt activate motorașele de căutare. Sunt într-o căutare permanentă: de Dumnezeu, de sine, de adevăr, de frumos, de iubire, de confort, de inspirație, de emoție, de rost, de pasiune, de „jumătate”, de drum, de semne, de tot.

Înainte, mă speriam. Aveam impresia că nu știu ce vreau, că nu mă mulțumesc cu ce găsesc la sfârșitul căutării și o luam de la capăt.

Mă speriam că sunt atât de multe de aflat și de făcut, iar eu îmi pierd timpul uzând pantofi prea strâmți, pe cărări străine …

Mă speriam că totul e doar o fantezie infantilă, o închipuire a mea, e umbra lucrului pe care credeam că îl vreau.

Și mă uitam la alții, neascultându-mă; mă rugam, cerând lucruri; călătoream, încercând să uit cât sunt plecată; țipam ca să mă fac clar înțeleasă; fugeam, cu ochii închiși și mâinile la urechi, ca să nu înțeleg că nu asta caut.

M-am prefăcut că știu, că m-am hotărât, că am făcut ordine, că am înțeles, de data asta …

Prima dată m-am liniștit când am înțeles că trebuie să mă ascult doar pe mine. Și când am văzut că pământul nu m-a înghițit, familia nu m-a renegat, prietenii nu m-au părăsit și lumea nu m-a judecat mai mult decât de obicei, am încetinit din alergat.

Mai apoi, am înțeles că rugându-mă la Dumnezeu, nu trebuie să ridic privirea spre cer, ci trebuie să mă uit înăuntrul meu. Am renunțat să (mă) mint, să mă prefac și asta a fost perioada cea mai amară. Dar nu mai alergam atât de periculos și am deschis pentru prima dată, neîncrezătoare, ochii. Iar seninătatea pe care am văzut-o și ușurința cu care am început să pășesc, când vedeam drumul, m-au făcut să mă împac cu noul mod de mers prin viață.

Poți asta doar dacă nu-ți poruncești. Împrietenește-te cu tine și o să vezi cât de simple devin lucrurile. Nu trebuie să “te” cauți, construiește-te.

Am alungat de atâtea ori iubirea din fața mea, încât și acum tresar când mă gândesc cât de aproape am fost de pierderea mea definitivă… De unde să știu că și eu merit, și eu pot, și la mine bate inima cu roșu?..

——

Merg liniștită, fără frică, fără grabă, mă plimb prin nisip sau ploaie, sub soare, prin iarbă  și … încă mai caut.

Poate că arăt ciudat, când mă opresc, zâmbind mulțumită, când toată lumea din jur se prăbușește, dar exact atunci e momentul în care îmi dau seama că am găsit întrebarea. Și credeți-mă, este greu să mergi prin lume, având răspunsuri la întrebările pe care nu le știi.

Am răbdare cu dreptatea tuturor. Știu că adevărul fiecăruia e cel mai adevărat, puternic și important și chiar dacă eu îl văd clar: ilogic, deformat, strâmb, greșit, am învățat să-l accept. Și tot aici am învățat să nu-mi mai consum aproape toată energia pentru a demonstra, explica și impune cuiva teoriile mele, viziunea mea și adevărul meu. Vezi ca mine? Bine. Nu? Tot bine!

Și uite așa merg eu acum: caut și păstrez ce găsesc.

—–

Azi, veneam spre casă, cu căpșuni și bujori, încercând să îmi explic niște lucruri. Eram îngândurată și m-am oprit să văd ce e în fața mea chiar acum. Un copil de vreun an și jumătate, mergea pe stradă și pupa aerul. Îl dureau bolfițele, cred că i se făcuse și somn de la atâta efort, dar el mergea și pupa, pupa, pupa fiecare părticică de aer din calea sa. Și uite așa m-a înveselit un copil, dăruindu-mi o metodă nouă de mers prin viață.

——

Vă pup ! Pe voi și fiecare bucățică de aer dintre noi!