Ca nouă.

S-a făcut loc. Ce trebuie să fac?..

Iau cuvânt cu cuvânt, privire cu privire, sunet cu sunet și pun totul, atent, în locul cu amintiri.

Ce-a fost urât, s-a uitat. Ce-a durut, s-a iertat. Ce-a fost frumos, acum e amintire.

E un perete lung cu poze înrămate. Ipostaze, instantanee, peisaje, anotimpuri. Toate sunt imortalizate, nemișcate – agățate pe peretele alb al coridorului cu amintiri. Nu mă înroșesc când privesc oamenii din poze. Nu-mi sare inima din piept când mă recunosc, îmbujorată. Nu mă întristez când mă văd sărind deasupra cerului, cu brațele și privirea-n sus, spre … tot, spre infinit, spre nemurire.

Mă uit ca la un film pe care-l știu. Mi-e liniștit să-l revăd, îi știu finalul, cunosc toate replicile.

Zâmbesc. Elegant, usor amar, mândru.

——

Pășesc prin uitarea tristă și simt gustul proaspăt al emoțiilor pe care doar le intuiesc acum. Simt cum nu știu nimic despre mine și tot ce va urma.

Zâmbesc. Înțelegător, cu răbdare.

——-

Nu știu ce o să fac cu locul ăla geometric dinăuntrul meu, în care lucrurile se nasc, se zbat și mor de un milion de ori pe secundă. În care îți place și urăști pe cineva în același timp, îl vrei și-l dai simultan, îl omori și-l naști concomitent. Și niciodată nu înțelegi ce se întâmplă. Și de ce se întâmplă…

——

E o liniște ciudată…

Nu mi-e dor în mod catastrofic de nimeni. Și mai ales, de gândul de cineva. Care e mai mult gând. E doar gând, de fapt…

Zâmbesc. Înțeleg ce se întâmplă. Trăiesc. Inima mea e ca nouă.